Simulacre
Suntem o
familie numeroasă şi locuim pe strada Humboldt.
Suntem o
familie ciudată. In ţara asta unde lucrurile se fac din obligaţie sau
fanfaronadă, nouă ne plac ocupaţiile libere, îndeletnicirile fără noimă,
simulacrele absolut inutile.
Avem un
defect: ne lipseşte originalitatea. Aproape tot ce ne hotărîm să facem e
inspirat - şi de ce să n-o spunem deschis, copiat - după modele celebre. Orice
noutate pe care o aducem trezeşte întotdeauna aceeaşi reacţie: anacronism sau
surpriză, scandal. Unchiu-meu mai mare spune că suntem ca nişte copii la indigo
- la fel cu originalul, numai că de altă culoare, pe altă hîrtie, şi cu alt
scop. Soră-mea cea de-a treia se compară cu privighetoarea mecanică a lui
Andersen; romantismul ei ajunge pînă la urmă pur şi simplu greţos.
Facem tot
felul de lucruri, dar de povestit e mai greu, pentru că lipseşte ceva esenţial,
dorinţa şi aşteptarea a ceea ce vom face, surprizele cu mult mai importante
decît rezultatele, clipele de eşec cînd toată familia se prăbuşeşte ca un
castel din cărţi de joc şi zile întregi nu se aude altceva decît vaiete şi hohote
de plîns. Povestind tot ce facem, de-abia umplem golurile inevitabile, căci
adesea suntem săraci, închişi sau bolnavi, adesea moare vreunul din noi sau (mă
doare că trebuie s-o spun) trădează, dezertează sau intră la Direcţia Impozitelor.
Nu trebuie însă să înţelegeti de aici că ne merge prost sau că suntem
melancolici. Trăim în cartierul Pacifico şi ori de cîte ori putem, facem cîte
ceva. Mulţi dintre noi au idei şi dorinţa de-a le pune în aplicare. Eşafodul,
de pildă - nici pînă azi n-am căzut de acord a cui a fost ideea. Sora mea cea
de-a cincea afirmă că a fost a unuia din verii mei primari, care sunt foarte
firoscoşi, în timp ce unchiu-meu mai mare susţine că lui i-a trecut prin cap după
ce-a citit un roman de aventuri. In fond, asta n-are nicio importanţă, singurul
lucru care contează e să faci ceva, şi de aceea nu prea am chef de povestit şi o
fac numai ca să nu simt prea aproape ploaia din seara asta pustie.
Casa are o grădină
în faţă, lucru rar pe strada Humboldt. Nu-i mai mare ca un patio, dar e cu trei
trepte mai sus decît trotuarul, ceea ce-i dă înfăţişarea arătoasă a unei platforme,
loc ideal pentru un eşafod. Cum gardul e făcut din piatră şi fier, poţi să
lucrezi fără ca trecătorii să-şi bage, ca să zic aşa, nasul în casă; pot cel
mult să se aşeze lîngă gard şi să stea ore întregi, dar asta nu ne deranjează. „Vom
începe cînd va fi lună plină“, a ordonat taică-meu. Ziua mergeam după lemn şi după
fier la depozitele de cherestea de pe bulevardul Juan B. Justo, surorile mele însă
rămîneau în hol, îndeletnicindu-se să urle ca lupii, asta după ce mătuşă-mea
cea mai mică a spus că eşafoadele atrag lupii şi-i fac să urle la lună. In
sarcina verilor mei cădea aprovizionarea cu unelte şi cuie; unchiu-meu cel mai
mare desena planurile, discuta cu maică-mea şi cu cel de-al doilea unchi
varietatea şi calitatea instrumentelor de tortură. Imi amintesc sfîrşitul
discuţiei: au hotărît, cu toată gravitatea, să se facă o platformă destul de
înaltă, pe care să se ridice o spînzurătoare şi o roată, lăsînd un oarecare
spatiu liber pentru schingiuire sau decapitare, după cum e cazul. Asta i se
păru unchiului meu cel mare mult mai sărăcăcios şi mai meschin decît ideea pe
care a avut-o el la început, dar dimensiunile grădinii din faţă şi costul
materialelor reduc întotdeauna ambiţiile familiei.
Am început
construcţia într-o duminică după-amiaza, după ce am mîncat ravioli. Deşi nu ne-a
interesat niciodată ce-ar putea să creadă vecinii, era evident că puţinii
gură-cască îşi închipuiau că vrem să mai construim vreo două încăperi ca să
mărim casa. Primul care a rămas cu gura căscată a fost don Cresta, bătrînelul
de vizavi, care a venit să mă întrebe de ce instalăm o asemenea platformă.
Surorile mele s-au strîns într-un colţ al grădinii şi au dat drumul la cîteva
urlete de lupi. S-a adunat destul de multă lume, noi însă ne-am văzut mai
departe de treabă pînă noaptea tîrziu şi am isprăvit platforma şi cele două
scăriţe (pentru preot şi pentru condamnat, care nu trebuie să urce împreună).
Luni, o parte din membrii familiei s-au dus fiecare la slujbă sau după treburi,
căci de ceva tot trebuie să mori, iar ceilalţi am început sa înălţăm spînzurătoarea,
în timp ce unchiu-meu mai mare consulta vechi desene de roţi. Ideea lui era să
aşeze roata cît mai sus cu putinţă pe o prăjină niţel cam strîmbă, de exemplu
un trunchi de plop cioplit cu grijă. Ca să-i facă pe plac, frate-meu mijlociul
şi verii mei primari au plecat cu camioneta să caute un plop; în timpul ăsta
unchiu-meu cel mare şi cu maică-mea îmbucau spiţele în butucul roţii, iar eu
pregăteam o şină de fier. Era o adevărată distracţie, fiindcă se auzeau peste
tot bocănituri de ciocan, surorile mele urlau în hol, vecinii se îngrămădeau la
gard dîndu-şi cu părerea, iar pe fondul vînăt-roşcat bătînd spre mov al
înserării se înălţa silueta spînzurătorii şi se vedea unchiu-meu cel mic cocoţat
călare pe o traversă ca să fixeze cîrligul şi să pregătească laţul.
Cînd lucrurile
au ajuns aici, lumea din stradă nu putea să nu-şi dea seama de ceea ce făceam
noi, şi un cor de proteste şi ameninţări ne dădu un plăcut imbold de a nu încheia
ziua pînă nu înălţăm roata. Cîţiva neruşinati avuseseră îndrăzneala să-i împiedice
pe frate-meu, mijlociul, şi pe verii mei să bage în curte măreţul trunchi de
plop pe care îl aduseseră în camionetă. Un concurs de care pe care a fost cîştigat
pînă la urmă de familia reunită care, trăgînd disciplinat de trunchi, l-a băgat
în grădină dimpreună cu un copil mic prins în rădăcini. Tatăl meu în persoană
le-a înapoiat copilul părinţilor exasperaţi, strecurîndu-l cu multă politeţe
prin gard şi, în timp ce atenţia era concentrată asupra acestor diversiuni
sentimentale, unchiu-meu cel mare, ajutat de verii mei primari, ferecă roata la
un capăt al trunchiului şi începu apoi s-o înalţe. Poliţia sosi în momentul
cînd familia, adunată pe platformă, comenta favorabil înfăţişarea plăcută a
eşafodului. Lîngă poartă stătea numai soră-mea cea mai mică, aşa că a trebuit
să converseze ea cu subcomisarul; nu i-a fost prea greu să-l convingă că lucram
în cuprinsul teritoriului proprietăţii noastre, la o operă care numai prin întrebuinţare
putea deveni anticonstituţională şi că bîrfele cartierului se datorau urii şi
invidiei. Căderea nopţii ne-a scutit de alte pierderi de timp.
La lumina
lămpii de gaz am cinat cu totii pe platformă, spionaţi de vreo sută de vecini morţi
de ciudă; niciodată friptura de purcel, bine condimentată, nu ni s-a părut mai
gustoasă, nici el nebiolo mai dulce
şi mai negru. O briză care adia dinspre nord legăna domol frînghia
spînzurătorii, roata scîrţîi odată sau de două ori, ca şi cum corbii s-ar fi
aşezat pe ca să se ospăteze. Curioşii au început să plece, bombănind ameninţări
nedesluşite; au mai rămas vreo douăzeci-treizeci, care se ţineau de gard părînd
că aşteaptă ceva. După cafea am stins lampa şi-am lăsat lumina lunii, care urca
încet pe baluştrii terasei, surorile mele începură să urle şi veniră şi unchii
mei, străbătînd agale platforma şi făcînd să le tremure scîndurile sub paşi. In
tăcerea care a urmat, luna veni şi se aseză la înălţimea laţului, şi pe roată părea
că se întinde un nor cu marginile argintii. Priveam atît de fericiţi că-ţi era
mai mare dragul, totuşi vecinii bombăneau după gard, aproape dezamăgiţi. Si-au
aprins ţigările şi au plecat rînd pe rînd, unii în pijama, alţii abia tîrîndu-şi
picioarele. A rămas doar strada, fluieratul unui paznic în depărtare şi colectivul
108 care trecea din cînd în cînd; noi ne dusesem demult la culcare şi visam
serbări, elefanţi şi haine de mătase.
Julio Cortazar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu