Coco cel vişiniu
—
Cum
îţi spun, mă trezesc deodată cu Toma Potcoavă că mă ia peste picior,
uite aşa: „Ia, să nu te mai văd prin tîrg cînd am şi eu treabă pe-acolo.
Dacă te zăresc, mi se ridică sîngele şi mi-i că te strîng o dată de
curea!“ Şi-avea ochii cît ceapa de apă.
—
Pe
ce motiv?
—
Că
aşa şi pe dincolo. Nu mă are la rinichi din cauza lui Coco cel vişiniu.
—
Păi,
cum?!
— ?
—
Cum
mergeam prin piaţă şi mă uitam, ba la flori, ba la pălăriile de paie, mai
suflam şi-n cîte-o cioară de lut ars care făcea „cra! cra! cra!“, mă trezesc
din senin că meşterul Coco cel vişiniu, căţărat pe umărul meu, începe să ţipe,
scurt şi expresiv: „Harpalete!... Harpalete... Harpalete!...“
M-am
fîstîcit; eram de pus în iaz, nu alta. Şi Coco striga furios, cît pe ce să-şi rupă ghearele în flanela mea, căci se
încurcase: „Harpalete, Harpalete!“ aşa tot striga scuipînd flăcări pe nări şi
pe cioc. Lumea a lăsat pentru o clipă treburile pieţii şi închipuie-ţi tot potopul
acela de frunţi şi ochi înconjurîndu-mă cu tot cu papagal. Coco, nimic! nu-l
interesa, nu vedea şi n-auzea, nu ştia decît să ţipe cum ţi-am spus: „Harpalete!“-n
sus şi-n jos, în dreapta şi-n stînga.
—
Ei,
şi?!
—
Asta-i era porecla. Animalul poreclea!
—
?!
—
Cum
auzi! Era taman porecla cea mai rea pusă lui Toma Potcoavă, mai
mare decît mine cu doi ani, repetent în clasa a IV-a
şi coleg cu mine, acum într-a VI-a. Înţelegi?
—
Şi?
— Nici
un „şi“! Coco învăţase de la mine porecla, într-o zi, cînd mă certam cu
Potcoavă; taman colac peste pupăză acum îl văzuse de la depărtare pe Toma şi-l
poreclea de zor. Potcoavă, în loc să se facă nevăzut, mai tare se apropia
şi uite-aşa, haosul era cît tîrgul şi invers. Tarabe cu tigăi, sîrme, butoaie
cu murături, vrafuri de legume şi fructe, sticle goale şi pline, toate se
răsturnau...
—
Şi?
—
Iar
„şi“! A venit prostul, adică tot strigînd „Faceţi loc, vă rog” s-a apropiat şi „pac!“ mi l-a plesnit peste cap, destul de dur, pe Coco... Săracul de el, aşa de tare-l durea, că tot
închidea ochii şi dădea să moară. Da’ şi eu nu
m-am lăsat. I-am scăpat lui Toma, peste piciorul drept, un toc
de pantof, că s-a lăsat amicul pe vine. Pe urmă am fugit la o cişmea, l-am trecut pe
bietul Coco prin o ţîră de răcoare şi s-a trezit nătîngul. A doua zi, mă trezesc,
din senin, cum ţi-am spus, cu Potcoavă că-mi spune ce ţi-am zis, ultimatumul.
—
Mda...
Şi Coco? Ce s-a mai întâmplat cu vişiniul de Coco?!
—
...N-aş
mai spune...
—
Hm?
—
A
murit, nenorocitul!
—
A
murit şi gata? Potcoavă nu s-a potolit?
— Să
vezi şi să nu crezi. Harpalete nu-i un prost cum, din neatenţie, mi
s-a părut. Pur şi simplu e un şiret... inteligent; un viclean!
—
Nu
mai spune!
—
A aflat că mi-a
murit papagalul; de unde şi cum a aflat, n-am cum şti... Şi...
Mă trezesc în poartă cu împricinatul!
—
Hm!
— Cum
îţi spun! Mă trezesc în poartă cu Potcoavă: „Am venit, mă, să stăm de vorbă
cu privire la povestea din tîrg“... „Nu-s acasă, pleacă de-acolo,
că-mi ies din fire!“ îi strig... „Nu-ţi ieşi, mă, că, uite, lucrurile pot
fi potolite, nu m-auzi?...“ „Pleacă din poartă că dau drumul la cîine, păgînule!
Nu ştii că-s în doliu?!“... „Tocmai din cauza asta am venit, vreau
să...“ „Las’, nu mai vrea! Timp de două luni sînt în doliu, pe drum, în vie, la
fîntînă şi-n caz că dau nas în nas cu tine la şcoală."
„Dar faptul c-am venit să mă umilesc nu-ţi spune nimic?“... mă întreabă, pe punct de plecare, peste umăr, Toma. Nu pot ascunde că m-a impresionat mizerabilul. Dar n-am cedat şi i-am răspuns franc: „N-ai să scapi nepedepsit, vampirule! Coco cel vişiniu, pe care mi l-ai trimis de pe faţa pămîntului, e, de fapt, împăiat acum! Priveşte cu haz către toţi cei care-l regretă... Iar puiul său, Coco cel roşu, care a şi început să se descurce, exprimă destul de corect strigătul pentru care tatăl său a fost lovit la cap. Abia aşteaptă să i te arăt, după ce voi ridica starea de doliu şi... va începe fiul să-şi răzbune părintele de fiecare dată cînd te va vedea, strigînd fără greş: Harpalete!“
„Dar faptul c-am venit să mă umilesc nu-ţi spune nimic?“... mă întreabă, pe punct de plecare, peste umăr, Toma. Nu pot ascunde că m-a impresionat mizerabilul. Dar n-am cedat şi i-am răspuns franc: „N-ai să scapi nepedepsit, vampirule! Coco cel vişiniu, pe care mi l-ai trimis de pe faţa pămîntului, e, de fapt, împăiat acum! Priveşte cu haz către toţi cei care-l regretă... Iar puiul său, Coco cel roşu, care a şi început să se descurce, exprimă destul de corect strigătul pentru care tatăl său a fost lovit la cap. Abia aşteaptă să i te arăt, după ce voi ridica starea de doliu şi... va începe fiul să-şi răzbune părintele de fiecare dată cînd te va vedea, strigînd fără greş: Harpalete!“
—
Şi
ce-a mai zis Potcoavă, la auzul unei asemenea precizări?
— Uite
că nu mai ştiu. Am văzut în faţa porţii doar un vîrtej de praf. Semn că Toma se
dusese învîrtindu-se. Se vede treaba că lacrimile pe care
i le-am aruncat peste inimă l-au mistuit făcîndu-l
nevăzut...
—
Bine,
bine, dar tu ştiai faza?
—
Anume?
—
Că
şi Potcoavă... are acum un pa-pa-gal!
—
Potcoavă?!
—
Cum
auzi!
—
Ei
şi?!
—
Il învaţă, de zor, vorbe!
—
Ce
vorbe?...
—
Pe
care să ţi le strige ţie papagalul lui, în tîrg.
—
Aha...
Aşa care va să zică... Las’ că-i bună! O să
fie un spectacol de minune... Cum auzi, un spectacol de minune...
—
Nu prea
cred!
— ?
— Papagalul
lui Toma învaţă expresia ,,Bravo!“ Atît va striga şi nimic mai mult. Pe cînd al
tău...
—
Mda...
care va să zică... Măi, ce treabă!...
—
Cam
încurcată...
— Auzi?...
Am o idee... Ce-ar fi să-l determin pe Coco cel
roşu să nu se mai răzbune? Iar la strigătul „Bravo!“,
roşul să-i dea aceeaşi replică:
„Bravo!“
—
Grozav!
—
Vii
la tîrg? Să vezi minune şi nimic mai mult...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu