A şaptea aventură pe mare
După ce sfârşi de povestit aventura de mai sus, baronul nu mai
zăbovi ci, ridicându-se de la masă, părăsi societatea, în cea mai bună
dispoziţie. Totuşi, înainte de a pleca, le făgădui ascultătorilor să le
povestească, la primul prilej nimerit, câteva din aventurile tatălui său, pe
care cei de faţă le tot aşteptau cu înfrigurare. Şi le mai făgădui ca odată cu
aceasta să le povestească şi alte întâmplări minunate.
Aşadar baronul plecă să se culce, iar ceilalţi rămaseră comentând
cele povestite de el. Atunci unul dintre cei de faţă, şi anume un camarad de
luptă al baronului care îl întovărăşise în călătoria din Turcia, îşi aminti că
nu departe de Constantinopol se găseşte un tun nemaipomenit de mare, de care
vorbeşte cu osebire baronul Tott în memoriile sale recent apărute.
- El spune, după câte îmi amintesc: ,,Turcii au instalat, nu
departe de oraş, pe citadela de pe malul vestitului fluviu Simois, un tun
uriaş. E turnat pe dea-ntregul din aramă şi trage cu ghiulele de marmură, care
cântăresc cel puţin câte o mie şi o sută de livre fiecare. Aveam mare poftă -
scria Tott - să trag cu tunul acesta pentru a-mi da seama amănunţit de puterea
lui. Dar nu puteam trage, pentru că în jurul meu oamenii tremurau cuprinşi de
teama că bubuitura va face să se prăbuşească şi castelul şi oraşul. Cu încetul,
însă, spaima se mai domoli şi mi se îngădui să trag.
Mi-au fost trebuincioase pentru tragere nu mai puţin de trei sute
treizeci de livre de pulbere, iar ghiuleaua, după cum am mai spus, cântărea o
mie şi o sută de livre. Când tunarul s-a apropiat cu fitilul, oamenii din jurul
meu au fugit cât i-au ţinut picioarele. Cât despre paşă, care sosise şi el plin
de îngrijorare, abia cu mare caznă am putut să-l conving că nu ne paşte nicio
primejdie. Şi chiar tunarului, care trebuia să aprindă pulberea la comanda mea,
îi bătea inima de frică. Eu, unul, mă aşezai într-o cazemată dinapoia tunului
şi, după ce dădui comanda, simţii o zguduire ca de cutremur. Cam la trei sute
de stânjeni depărtare, ghiuleaua plezni în trei bucăţi. Bucăţile au zburat pe
deasupra strâmtorii, au ricoşat de pe apă pe munţii din faţă si au albit tot
canalul cu spumă".
- Aşa grăiesc, domnii mei, din câte mi-aduc aminte, însemnările
baronului Tott cu privire la cel mai mare tun din lumea cunoscută nouă. Şi când
împreună cu domnul de Munchhausen am vizitat ţinuturile acelea, ni se povestea
despre lovitura trasă de către baronul Tott cu acest tun uriaş, ca de o faptă
nemaipomenit de îndrăzneaţă din partea acestui domn.
Baronul Munchhausen însă, care nu putea îndura în nici un chip ca
un francez să i-o ia înainte, îşi sui tunul pe umăr, şi, după ce îl aduse în
poziţie orizontală, sări drept în mare şi înotă cu el până la ţărmul opus.
Ajuns acolo, făcu o nefericită încercare de a zvârli tunul înapoi, pe locul de
unde-l luase. Zic nefericită încercare, pentru că tunul i-a alunecat din mână
ceva mai devreme decât a trebuit, adică tocmai în clipa când se pregătea să-l
arunce. Şi aşa s-a întâmplat că tunul a căzut tocmai în mijlocul canalului,
unde mai zace şi astăzi şi unde, de bună seamă, va mai zace până la Judecata de
Apoi. Iată, domnii mei, adevărata pricină pentru care domnul baron s-a pus rău
cu sultanul. Povestea cu vistieria, din care spunea mai adineauri că i se trage
dizgraţia, fusese uitată de mult, căci sultanul primea biruri din multe părţi
şi nu i-a trebuit multă vreme ca să-şi refacă iar tezaurul. De altfel, atunci
când s-a petrecut întâmplarea cu tunul, domnul baron fusese poftit în Turcia
chiar de sultan, care îi scrisese cu mâna lui să vină. Şi-ar mai fi poate şi
astăzi acolo, dacă pierderea blestematului de tun n-ar fi aprins mânia
cumplitului turc, care a dat poruncă straşnică să i se taie capul domnului
baron.
S-a întâmplat însă că unul dintre supuşii sultanului, care se
bucura de mare trecere, îl îndrăgise pe baron şi nu numai că l-a înştiinţat
grabnic despre sângeroasa poruncă a padişahului, dar l-a şi pitit în propria sa
casă, toată vremea cât l-a căutat ofiţerul însărcinat cu îndeplinirea poruncii
şi ajutoarele sale. Iar în noaptea următoare am izbutit să scăpăm teferi,
ascunzându-ne pe bordul unui vas ce tocmai ridica pânzele ca să pornească spre
Veneţia.
Bag de seamă că baronul nu-şi aminteşte prea bucuros
de întâmplarea asta, mai întâi pentru că ea nu i-a izbutit şi apoi pentru că
era cât pe-aci să-şi piardă capul cu acest prilej. Dar de vreme ce ea nu este
din acele isprăvi care ar putea să-i aducă vreo ocară, am obiceiul să o
povestesc eu câteodată, atunci când baronul nu e de faţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu