Imposibilitatea fericirii

Nu pot să-i înţeleg pe oamenii fericiţi. Pentru mine, fericirea presupune siguranţa că nu se poate întâmpla nimic rău. Ori, după cum se ştie, răul se petrece cotidian. Mă sui, spre exemplu, în avion şi ştiu că avionul se poate prăbuşi.
De unde ştiu? Ce întrebare stupidă: ştiu pentru că au avut şi au loc permanent accidente de avion. Nu am siguranţa că următorul avion prăbuşit nu va fi exact cel în care m-am suit eu. Mă sui în maşină - acelaşi raţionament. Trimit copilul să ia pâine şi nu am nicio garanţie că nu se întâlneşte cu un kidnapper. Nu am niciodată niciun fel de siguranţă. Cafeaua fierbinte poate să-mi cadă pe picior, pot să alunec oricând şi oriunde, să cad şi să-mi sparg capul, când dau pagina muchia foii mă poate tăia, câinele poate să mă muşte, mergând prin iarbă mă poate ataca o văduvă neagră etc. Ideea generală e că nimic, dar absolut nimic din ceea ce fac nu pot face în siguranţă absolută. Şi atunci cum pot să fiu fericit? O componentă esenţială a fericirii este liniştea interioară, sentimentul de siguranţă, convingerea de nezdruncinat că nu urmează nimic altceva decât binele, în diversele lui forme. Din punctul ăsta de vedere, numai Dumnezeu poate fi fericit, pentru că Lui nu i se poate întâmpla niciodată ceva rău. Şi atunci apare singura concluzie cu putinţă: este imposibil să fim fericiţi, pentru că nu putem fi dumnezei.

Problema este rezolvată în cazul nebunilor și al celor care cred în promisiunea Raiului. Ei sunt fericiți. Dintre toti oamenii fericiți, pe ei îi înțeleg.