Norii
Mă
urc dăunăzi în tramvai. Rămîn, fireşte, pe platforma din spate, pentru că nu-mi
place să călătoresc în vagon.
Stau,
care va să zică, pe platformă şi admir panorama.
Traversăm
podul Troiţki. În jur — o frumuseţe! Fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, cu săgeata
ei de aur. Neva, cu apele ei maiestuoase. Şi soarele în asfinţit. Ce mai — o
privelişte divină!
Şi
cum stau aşa, pe platformă, gust din plin fiece nuanţă, fiece freamăt, fiece
clipă.
Şi
deodată taxatoarea îmi destramă reveria înălţătoare, pentru că se ia la harţă
cu un călător.
Aşa
că mă văd silit să cobor, cum se zice, din tăriile cerului în lumea asta
pămîntească, cu interesele ei înguste şi patimile ei meschine.
Taxatoarea,
o făptură tînără şi drăguţă, îi zice călătorului, cu venin în glas:
—
Ce crezi, că am să te duc pe gratis? Ori plăteşti, ori cobori din vagonul meu.
Cuvintele
acestea le adresează unui om modest îmbrăcat. Omul stă cu o mutră acră şi — ce
mai la deal, la vale — nu plăteşte. Zăboveşte cu plata. Aci se scotoceşte prin
buzunare şi nu găseşte nimic, aci zice umblînd cu fofîrlica:
—
Aşa taxatoare drăguţă, cu nişte buzişoare aşa de drăgălaşe, şi se necăjeşte aşa
de rău! Păi asta te sluţeşte, zău... N-am bani, poftim... Cobor îndată, numai
să mai merg o staţie...
—
N-ai să mergi nicio staţie pe gratis — zice taxatoarea. Dacă n-ai bani, de ce
te-ai mai urcat în tramvai? Auzi obrăznicie! Uite, asta nu pot eu să înţeleg.
Călătorul
cu pricina zice: .
—
Păi, să merg pe jos? Poate că am bătături la picioare! Ce oameni nesimţitori în
ziua de azi! Nu vor de loc să fie înţelegători. Numai bani să le dai, bani şi
iar bani. Zău dacă mai e chip de trăit! Tot să dai, să dai, să dai...
Inima
mi se umple de un adînc simţămînt de omenie. Mi se face milă de omul care n-are
nici măcar cîţiva bănuţi ca să meargă cu tramvaiul. Scot
nişte bani şi-i zic taxatoarei:
—
Uite, pentru amărîtul ăla. Plătesc eu pentru el.
Taxatoarea
zice:
—
Nu permit să plătească altcineva.
—
Cum adică, nu permiţi? zic. Asta-i bună!
—
Uite-aşa — zice — nu permit. Dacă n-are bani, să meargă pe jos. În sectorul meu
de muncă, eu nu permit să se încurajeze apucăturile împotriva cărora luptăm
noi. Dacă omul n-are bani, înseamnă că nu merită să aibă.
—
Mă ierţi — zic — dar asta-i lipsă de omenie. Se cuvine să fim înţelegători cînd
omul e la nevoie şi nu viceversa. Trebuie să avem milă de om şi să-l ajutăm
atunci cînd e la ananghie, şi nu cînd o duce bine. Şi apoi, poate că mi-e
rudă, şi eu vreau să-l ajut dintr-un simţămînt de rudenie.
—
Vezi că acuşi trimit eu ruda asta a dumitale acolo unde îi e locul — zice
taxatoarea şi aplecîndu-se în afară, fluieră din ţignal.
Călătorul,
amărît, zice cu un oftat:
—
Ce zgripţuroaică mi s-a nimerit de rîndul ăsta! Ia lasă ţignalul ăla şi vezi-ţi
de treabă: îţi plătesc îndată!
Şi
zicînd acestea, scoate din buzunar un carnet, din carnet — o hîrtie de
treizeci de ruble, şi zice iarăşi cu un suspin:
—
E-o hîrtie mai mare, şi de-aia nu voiam s-o schimb în tramvai. Dat fiind însă
că individa asta şi-a ieşit din minţi şi nu lasă călătorii să se ajute între
ei, poftim, dacă bineînţeles are să-mi dea rest, ceea ce mă îndoiesc.
Taxatoarea
zice:
—
Ce-mi vii mie cu bani din ăştia mari? N-am să-ţi dau restul. Are cineva să
schimbe?
Eram
gata să schimb eu hîrtia, dar surprinzînd privirea aprigă a călătorului cu
pricina, m-am abţinut.
—
Ai văzut? zice el. De-aia n-am scos hîrtia, fiindcă ştiam că tot degeaba o scot
şi că nu pot s-o schimb în tramvai.
—
Ce chin şi cu omul ăsta! zice taxatoarea. Acuşi opresc tramvaiul şi-l dau jos!
Îmi face greutăţi în muncă.
Şi
dă să tragă de clopot.
Călătorul
suspină iar şi zice:
—
Taxatoarea asta e ceva de speriat! E pentru prima oară cînd văd o asemenea comportare.
Lasă clopotul, că plătesc. Ce răutate, dom'le!...
Omul
se scotoceşte prin buzunar şi scoate o monedă.
Taxatoarea
zice:
—
De ce n-ai dat banii mai înainte, trîntorule? Voiai să mergi pe gratis, ai?
—
Dac-oi da la toţi, rămîn lefter — zice călătorul. Ia-ţi banii şi tacă-ţi
cloanţa... Pentru o nimica toată faci atîta tărăboi... Uf!
—
O fi o nimica — zice taxatoarea adresîndu-se celorlalţi călători, dar cu
nimicurile astea ei împiedică bunul mers al aparatului de stat. Din cauza lui
mi-au scăpat o mulţime de călători fără bilet.
După
două staţii, călătorul cel zurbagiu cu suflet hain s-a dat jos. Coborînd, i-a
mai tras şi o înjurătură.
La
auzul căreia, taxatoarea a zis:
—
Mai sînt oameni din ăştia ticăloşi!
Unul
din călători a observat:
—
Da, mai sînt oameni meschini şi nemernici. Dacă n-ar fi ei, tare bine şi senin
ar fi!
Auzindu-l
vorbind aşa, mi-am adus aminte de nişte versuri care se potriveau tocmai bine:
Cu
cît e cerul mai senin, cu-atît
Ne
par mai sluţi, mai scîrnavi norii
Care plutesc pe-ntinsul de azur...
Dar
iată că am pătruns pe nu ştiu ce pod şi eu m-am lăsat iar furat de frumuseţile
naturii, uitînd de meschinăriile vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu