Ciudăţenii la cerbi
Îmi împuşcasem
cerbul din acel an. Prea degrabă — chiar a doua zi după
ce sosisem la munte. Să iau în spate coarnele şi
să mă
întorc
acasă, cînd din vacanţa
pe care mi-am luat-o mai aveam zece zile? Parcă
glonţul ar fi plăcerea
cea mare şi nu însăşi
viaţa în munte, cînd mugesc cerbii! Am rămas
pînă
la sfîrşit,
cu carabina fără
cartuş în ea, si multe plăceri
am avut, pîndind
crîmpeie
din viaţa sălbătăciunilor
şi trăind
zile de cabană, pline de farmec.
Cale de vreun ceas de cabană,
se aflau trei locuri de gonită. Dimineţile
şi serile mergeam cînd la unul, cînd la altul ca să văd
cu de-amănuntul horele de dragoste care se desfăşurau
acolo, în
voia lor, fără
tulburarea vînătorului.
Mai mult am cercetat gonita dintr-o tăietură,
fiindcă acolo se întîmpla
ceva cu totul ciudat. Stăpîn peste un pîlc de vreo şase
ciute era un cerb nu prea voinic, dar nici dintre cei de lepădat.
Destul de împlinit
la trup, purta coarne cu zece clenciuri lungi, frumos arcuite, dar cam subţiri.
Cerb care peste vreo trei-patru ani va ajunge spre culmea puterii şi
a măreţiei.
Mugea înteţit,
se frămînta, îşi
păzea ciutele cu străşnicie
ca nu cumva să se răzleţească
vreuna. Avea însă
un obicei pe care nu I-am jnai văzut
la niciun cerb, o „figură"
de dans inventată de el. Înainte de a slobozi mugetul tropăia
pe loc cu picioarele din faţă, mugea, apoi îndată
se lăsa în genunchi şi
scormonea pămîntul cu coarnele. Foarte rar se întîmpla
să scoată
vreun muget fără ca
după el să
nu îngenuncheze.
Părea un cavaler medieval care în turnir aduce acest
omagiu frumoaselor, aplecîndu-şi
pînă
la pămînt şi
armele. Aşa şi
azi şi mîine, ritual urmat cu stricteţea
ceremoniilor de la vechea curte spaniolă.
Mă mira lucrul acesta şi
mă înveselea, fiind în el şi
mult comic. Apoi, într-o
seară,
ceremonia a fost tulburată. S-a ivit în culme un cavaler
pribeag, a slobozit semnal de bătaie şi
s-a năpustit. Lupta a fost scurtă;
veneticul era mult prea voinic pentru ca să-i
fi putut face faţă tînărul
sultan. După cîteva buşeli
a îngenuncheat,
de data aceasta nu în
gest de omagiu, ci în
ruşinea înfrîngerii. A sărit
îndată
în
picioare şi a luat-o la fugă
—
ruşinoasă,
dar sănătoasă.
Şi
astfel, din stăpîn de pîlc a fost degradat la rangul de coldan. Tîrcolea în jurul pîlcului stăpînit acum de cel mai
tare, îşi plîngea dorul sterp, încerca să
se apropie pe furiş şi
era alungat. Mugea, tot cu figura lui dragă.
Si acum, după ce izbucnea cîte un muget, se lăsa
în
genunchi. Doar că, îngenuncheat, scormonea mai rar şi
mai scurt pămîntul cu coarnele; era cu ochii tot la rivalul
straşnic, gata să
sară şi
să se ferească din
faţa celui ce se cam repezea după
el.
În închipuirea mea (privind îndelungat asemenea scene
te fură şi
închipuirea),
îngenuncherea
acum avea alt înţeles.
Se ruga frumos de ciute să-l miluiască
şi pe el, necăjitul
şi năpăstuitul.
Poate de aceea îi
era acum mugetul mai moale, mai duios... închipuirea omului în asemenea cazuri mai totdeauna e mincinoasă.
Uneori însă
vine întîmplarea să-i
dea o scînteiere
de realitate. Parcă am avut o satisfacţie:
pe cînd
stăpînul pîlcului era tare ocupat în jurul unei ciutiţe,
care din cochetărie sau de frica necunoscutului se cam ferea, o
ciută şireată
şi pesemne cu principii morale mai puţin
severe, sau poate mai... miloasă, s-a îndurat de bietul coldan şi
s-a furişat la el...
Curînd după aceasta coldanul nu mai era pe lîngă gardul curţii cu nuntă. Îşi va fi luat lumea în cap, ca să-şi cucerească alte frumoase, îngenunchind în faţa lor...
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu