vineri, 24 august 2012

Ciupercile Capcaunului Cumsecade

In pădure, printre frunzele uscate de sub pomi — o puzderie de ciuperci înalte, cu pălărie amplă, plină de pete dispuse concentric. La atingere, dezvăluie o carnaţie elastică, spongioasă, din speţa cauciucului: un amestec straniu de supleţe şi geometrie. E sigur că sînt otrăvitoare. Spre deosebire de cele comestibile, se văd de departe, drepte, atrăgătoare, aproape impozante. Cîte trepte posibile ale comentariului pot deriva din aburul toxinei lor?
Iată, mai întîi, comentariul de primă instanţă, alegoric şi moralizator: ciupercile otrăvite se văd mai uşor, sînt mai spectaculoase decît cele utile. Tot astfel, viciul e mai atrăgător decît virtutea. Prezenţa viciului e orgolioasă, a virtuţii — smerită. Răul e agresiv, la vedere, la îndemînă: sare în ochi. Binele e ascuns, discret, îţi lasă libertatea de a alege. Un mic pas mai departe: răul e la suprafaţă, e suprafaţă; binele e de adîncime, de substrat: temeiul care nu se vede, faţă de accidentele care se văd. Mai departe: există un dozaj cosmologic al calităţilor: comestibilul e adumbrit prin umilitatea aspectului, veninosul e compensat prin frumuseţe. O existenţă individuală nu poate cumula toate virtuţile. Nimic din ceea ce este creat nu poate fi perfect în mod omogen. Desăvîrşirea formei e minată de pecabilitatea substanţei. Invers, impecabilitatea substanţei e adumbrită de precaritatea formei.
Din unghi creştin: Dumnezeu îngăduie chiar şi otrăvii să se integreze armonic în lumea vizibilă. (Tolerează El mai uşor răul decît urîtul?) Scandalul otrăvii e astîmpărat prin graţia înfăţişării. În lumea lui Dumnezeu, răul e camuflat, integrat unor ansambluri care îl voalează. De aici — pe de altă parte — aspectul de capcană al răului. La prima vedere, ceea ce îl distinge e cordialitatea (în contrast cu paloarea neangajantă a binelui).
Mai departe: şi ciupercile comestibile şi cele otrăvitoare sînt ciuperci; aparţin aceleiaşi specii. Cu alte cuvinte, între ele nu e diferenţă de natură. Cresc în întuneric şi umezeală (sînt „lunare“ ar zice Rudolf Steiner), apar după ploaie şi se înscriu, toate, în aceeaşi schemă morfologică. Congeneritatea binelui şi răului. Există un fond adînc, în teritoriul căruia ele comunică: sînt derivaţii ale aceleiaşi energii. Hegel ar vorbi despre omogenitatea raţională a lumii. Cei vechi, despre coincidentia oppositorum. Poezia şi o anumită metafizică ar exalta continuitatea dintre moarte şi frumuseţe.
Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!