In pădure, printre frunzele uscate de sub pomi — o puzderie de
ciuperci înalte, cu pălărie amplă, plină de pete dispuse concentric. La
atingere, dezvăluie o carnaţie elastică, spongioasă, din speţa cauciucului: un
amestec straniu de supleţe şi geometrie. E sigur că sînt otrăvitoare. Spre
deosebire de cele comestibile, se văd de departe, drepte, atrăgătoare, aproape
impozante. Cîte trepte posibile ale comentariului pot deriva din aburul toxinei
lor?
Iată, mai întîi, comentariul de primă instanţă, alegoric şi moralizator:
ciupercile otrăvite se văd mai uşor, sînt mai spectaculoase decît cele utile.
Tot astfel, viciul e mai atrăgător decît virtutea. Prezenţa viciului e
orgolioasă, a virtuţii — smerită. Răul e agresiv, la vedere, la îndemînă:
sare în ochi. Binele e ascuns, discret, îţi lasă libertatea de a alege. Un mic
pas mai departe: răul e la suprafaţă, e suprafaţă; binele e de adîncime, de
substrat: temeiul care nu se vede, faţă de accidentele care se văd. Mai
departe: există un dozaj cosmologic al calităţilor: comestibilul e adumbrit
prin umilitatea aspectului, veninosul e compensat prin frumuseţe. O existenţă
individuală nu poate cumula toate virtuţile. Nimic din ceea ce este creat nu
poate fi perfect în mod omogen. Desăvîrşirea formei e minată de pecabilitatea
substanţei. Invers, impecabilitatea substanţei e adumbrită de precaritatea
formei.
Din unghi creştin: Dumnezeu îngăduie chiar şi otrăvii să se integreze
armonic în lumea vizibilă. (Tolerează El mai uşor răul decît urîtul?) Scandalul
otrăvii e astîmpărat prin graţia înfăţişării. În lumea lui Dumnezeu, răul e
camuflat, integrat unor ansambluri care îl voalează. De aici — pe de altă
parte — aspectul de capcană al răului. La prima vedere, ceea ce îl
distinge e cordialitatea (în contrast cu paloarea neangajantă a binelui).
Mai departe: şi ciupercile comestibile şi cele otrăvitoare sînt ciuperci;
aparţin aceleiaşi specii. Cu alte cuvinte, între ele nu e diferenţă de natură.
Cresc în întuneric şi umezeală (sînt „lunare“ ar zice Rudolf Steiner), apar
după ploaie şi se înscriu, toate, în aceeaşi schemă morfologică. Congeneritatea
binelui şi răului. Există un fond adînc, în teritoriul căruia ele comunică:
sînt derivaţii ale aceleiaşi energii. Hegel ar vorbi despre omogenitatea
raţională a lumii. Cei vechi, despre coincidentia oppositorum. Poezia şi o
anumită metafizică ar exalta continuitatea dintre moarte şi frumuseţe.
Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu