Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian
Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării,
un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de
sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face
gesturi şi declaraţii nepotrivite. De la o vreme, constat, nu fără o anumită
perplexitate, că nu l-am citit cum trebuie. Adversarii săi politici au reuşit
să mă convingă că, dincolo de defectele lui, omul e de o anvergură aproape
cosmică.
E, asemenea personajului din faimoasa poezie a lui
Victor Vlad Delamarina, „ăl mai tare om din lume“. Dintr-un garaj prăpădit,
fără telefon operativ, evacuat de la Cotroceni de Guvern, Parlament şi o bună parte
din popor, Traian Băsescu pune zilnic în mişcare ţara şi, am putea pentru ca să
spunem, mapamondul. Uniunea Europeană e o mică sectă de fraieri, care
reacţionează prompt la manevrele lui destabilizatoare. (Ale lui şi, fireşte,
ale „clicii“ de pîrîcioşi trădători, manevraţi, tot de el, ca nişte guguştiuci
decerebraţi.) Băsescu are o putere transinstituţională. Îl slujesc, tremurînd,
dl Barroso, dna Reding, Angela Merkel, Curtea de la Veneţia (de Curtea
Constituţională a României nu mai vorbim), Statele Unite, o sumedenie de
miniştri şi ambasadori occidentali şi mai toate publicaţiile de prestigiu ale
lumii: Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung,
The Economist etc. Toţi şi-au făcut un program de viaţă din
susţinerea lui Traian Băsescu şi urmăresc, cu sufletul la gură, peripeţiile
referendumului dîmboviţean, lucrînd, în ascuns, pentru invalidarea lui. Dar
chiar şi unii miniştri ai Guvernului inamic (şi nu oricare, ci tocmai cei de la
Administraţie şi Interne) sînt agenţi sub acoperire ai preşedintelui suspendat.
Individul e de nestăvilit. Serviciile secrete sînt la picioarele lui. Plagiatul
prim-ministrului e o făcătură a machiaverlîcurilor sale politice. A reuşit,
prin malversaţiuni subtile, să doboare moneda naţională, să gonească
investitorii străini, să blocheze activitatea Guvernului. Rămîne de văzut dacă
nu cumva a pus la cale şi seceta. Nu se mai poate face nimic pentru scoaterea
lui din joc. Singura speranţă rămîne colonelul Dogaru, care promite să îl
detroneze printr-un bine organizat haos popular. Pînă atunci, abia dacă mai
putem îngăima mici obrăznicii: îi spunem, cu o ironie zdrobitoare, „simplul
cetăţean din garaj“ sau „cetăţeanul în tricou albastru“. Dl Ponta e, după
spusele preşedintelui interimar, „intimidat“, iar preşedintele interimar e atît
de tulburat încît şi-a uitat engleza. Se zvoneşte că, în viitorul apropiat,
Traian Băsescu ar putea cîştiga şi alegerile din America. Încet-încet, încep să
fiu mîndru de a fi contemporan cu o asemenea stihie dezlănţuită.
*
Cum bine se ştie,
sînt, orice-aş face, un „intelectual al lui Băsescu“. Pînă să ajungă el
preşedinte, şi eu, şi Liiceanu, şi Patapievici, şi Cărtărescu, şi alţi cîţiva
din aceeaşi categorie eram nişte neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut
oameni, ne-a pus pe piaţă. Lunar, trecem pe la casieria prezidenţială şi
încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample
poeme omagiale. Opiniile noastre nu sînt ale noastre. Sînt ale lui. Am trăit în
mizerie şi anonimat pînă prin 2005, cînd ne-a ajutat Dumnezeu şi am devenit,
peste noapte, „băsişti“. Aşa stînd lucrurile, vom dispărea din cultura
autohtonă odată cu el. Pînă atunci însă, înotăm, euforici, în privilegii. Cel
puţin aşa se spune. Nu e limpede despre ce privilegii e vorba. Nici Editura
Humanitas, nici Colegiul Noua Europă, nici revista Dilema nu sînt
cadouri prezidenţiale şi nu consumă bani publici. Iar Patapievici a fost numit
la ICR înainte să fi apucat să scrie vreun rînd encomiastic despre „marele om“.
Cît despre averi, nu putem nici măcar visa la recompensele financiare ale unor
vedete mediatice din „opoziţie“. Dar asta e! Vom gravita veşnic în jurul
patronului nostru, marele manipulator al obositei noastre gîndiri...
Uneori, totuşi, mă
cuprinde invidia. În ciuda prestaţiilor noastre neruşinate, n-am ştiut să
obţinem ceea ce, cu siguranţă, ni s-ar fi cuvenit. În această privinţă
„intelectualii lui Antonescu-Voiculescu“ au fost mai eficienţi. Au muncit, e
drept: s-au zbătut, „au muşcat“ (vorba lui Mircea Diaconu) seară de seară, ani
de-a rîndul, din portretul duşmanului, dar măcar s-au ales cu cîte ceva: au
ajuns miniştri, consilieri prezidenţiali (interimari), şefi de televiziune,
comentatori politici emeriţi. Noi nu ne-am gîndit, de pildă, să ne plasăm
copiii în posturi de secretari de stat, să obţinem mandate de ambasadori sau să
le prelungim pe cele deja obţinute, prin mici complicităţi cu un premier
plagiator sau cu un preşedinte nevrotic. Noi am rămas nişte „mediocrităţi
poleite“, nişte „aşa-zişi“, nişte lingăi păguboşi. „Intelectualitatea“ noastră,
culpabilă prin ea însăşi, nu poate spera să se ridice la nivelul de rafinament
şi fineţe spirituală al unor iluştri viitori academicieni ca Şova, Surupăceanu,
Bănicioiu, Chiţoiu, Gust sau Haşotti. Dar chiar dacă e vorba de „adversari“, contemplăm
cu amărăciune destinul unui distins profesor universitar care, după lupte
seculare în arena Antenei 3, a ajuns şeful diplomaţiei locale, pentru a fi
evacuat scurt, după cîteva săptămîni, „cu felicitări“. Va fi înţeles, poate, că
a fost tratat ca simplă carne de tun academică, că, de fapt, cei pentru care a
combătut nu dau doi bani pe el şi că nu e destul să ajungi în posturi înalte.
Contează puţin şi în ce companie ajungi să le ocupi. Aviz amatorilor!
Ferocitatea militantă nu e, întotdeauna, rentabilă. Eşti pus pe tuşă fără
ezitare, dacă aşa o cer „enteresele partidului“...
Sursa
Sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu