Despărțirea de Biserică

Să fi fost prin '91-'92. Locuiam pe-atunci la Sinaia, pe Calea Codrului, împreună cu mama și cu Luminița. Duminică de duminică mergeam la Mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Eu și Luminița, vreau să zic, mama nu venea niciodată. Aveam o Dacie 1300 gri-metalizat, a cărei odisee poate că o s-o povestesc cândva, cu care coboram ca să ne fie mai lesne la întoarcere, când aveam de urcat toată Furnica. În primii ani de mers la biserică, stăteam la slujbă până la sfârșit. Stăteam acolo două ore și mai bine, fără niciun fel de excepție, după care ne întorceam acasă și ne așezam la masă. Nu pot să spun că mă umpleam de cine știe ce emoții duhovnicești. Ba chiar mă întrebăm uneori de ce mă tot duc, dacă aproape știu liturghia pe dinafară și viata

mea merge înainte cum vrea ea, fără să simt nicio schimbare datorată liturghiilor. Răspunsul mi-l dădeau alții - soacră mea de-atunci, ori doamna Podoabă, care-mi spuneau: „Să nu crezi că te duci degeaba. Doar așa ți se pare ție, poate că nu-ți dai seama acum, dar să știi că Dumnezeu lucrează în taină în inima ta și lucrarea Lui o s-o simți la un moment dat”. Încercam să mă conving că așa trebuie să fie, însă cu timpul n-am mai rezistat. Am început să întârzii, la început cam jumătate de oră. Îmi spuneam că nu am nimic de pierdut, în prima parte nu era nimic important, ceea ce conta era să fiu acolo începând din momentul în care se spune Tatăl Nostru. Așa că Luminița mergea pe jos, iar eu mă duceam mai târziu, cu mașina.
După o vreme, am auzit de la cineva că momentul cel mai important al slujbei este între rostirea Crezului și pogorârea Sfântului Duh (sper să nu le încurc, au trecut mulți ani de-atunci și poate că s-au amestecat în mintea mea păcătoasă). Așa că am început să merg doar pentru intervalul respectiv. Toată Liturghia mea ținea vreun sfert de oră. Apoi ieșeam prin curtea Mănăstirii, mai fumam una-două țigări, mai discutam cu niscaiva cunoscuți, după care ieșea și Luminița și mergeam acasă.
Mă mir, acum, când mă gândesc la vremurile de-atunci. Nu știu cum puteam să fac până și drumul ăla săptămânal la biserică. Nu știu cum puteam să rezist, trebuie că eram un altfel de om decât sunt acum. Încercam să am valori, să îmi structurez timpul, să dau lucrurilor un sens mai înalt. Se pare că nu am reușit. După ce am terminat-o cu învățământul și m-am băgat în politică, n-am mai ajuns la biserică aproape deloc. O mică încercare de a relua am făcut-o prin 2002, când m-am mutat la Timișoara. Avea noua nevastă acolo o biserică preferată, unde m-a dus și pe mine. Mi s-a părut foarte enervant - înghesuială, cor format din afoni, pereți pictați fără talent - când îmi aduceam aminte de Mănăstirea Sinaia, mi se părea că acolo e Raiul, nu altceva. Apoi, încet încet, nu m-am mai dus. Au trecut nu săptămâni, nu luni, ci ani întregi în care nu am mai călcat în biserică decât la Înviere, ca să iau lumină. Și, desigur, atunci când a murit mama. M-am mai dus pentru pomenirea de un an și gata.
Apoi am venit aici, în Hanovra. Pătruns de un nou entuziasm, am căutat biserica ortodoxă locală. Am aflat adresa, m-am dus până acolo, însă nu am avut unde parca și m-am întors. Se face în curând anul și încă nu am intrat. Sincer să fiu, nici nu simt vreun imbold. Chiar nu știu dacă mai e ceva de spus...