Legenda pisicii
Demult, demult, trăia o văduvă sărmană, care
avea o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie o făptură
omenească. Avea păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii
albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul
cer de vară. Dar, pe cât era de frumoasă, pe atât de leneşă era odrasla femeii
din poveste. Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă,
pe la oamenii din sat şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când
oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar
frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei.
Dar ştia s-o
refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs
pe buze, încât biata femeie o ierta întotdeauna.
Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi
admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era
frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi
cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor
şi dulce, de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.
Dar într-o iarnă grea, femeia căzu la pat
doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări şi nămeţii de zăpadă
ajungeau până la fereastră. Degeaba se ruga femeia de fiică-sa ca să meargă să
dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul
care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.
Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea
fetei, bătrâna, răpusă de suferinţă, îşi blestemă cu ochii înecaţi în lacrimi
amare făţarnica odraslă:
„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când
s-or sătura străinii de lenea ta, să te arunce în uliţă!"
Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi
dete ultima suflare.
Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai
deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios,
dar fata dispăruse fară urmă. Mare le-a fost însă oamenilor uimirea când zăriră
pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu
doi ochi de un albastru fără seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea
atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.
Când o femeie a încercat s-o mângâie, plăpânda
fiinţă şi-a scos ghearele ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă.
Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată
de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.
Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios,
dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.
Culeasă de Rodica Birău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu