Fratele pierdut

Legenda cucului

Erau odată doi fraţi, cărora de mici le muriseră părinţii. Pe unul îl chema Ion, iar pe celălalt Cucu. Într-o zi, cei doi băieţi se hotărâră să plece în lume, ca să-şi caute de lucru. Trecând printr-o pădure, le ieşi în cale un lup. Băieţii se speriară şi o luară Ia fugă: Ion într-o parte, iar Cucu în alta.

Văzând că se lăsase întunericul, Ion se opri din fugă şi începu să-şi caute fratele. Cercetă toată pădurea, dar nici urmă de Cucu. Începu atunci să plângă cu lacrimi amare şi să-l strige cu glas aşa de tânguitor, încât ar fi înduioşat şi pietrele. Timp de o săptămână cutreieră toate drumurile, câmpiile şi pădurile, întrebă toţi oamenii pe care îi întâlni în cale, dar toată osteneala lui fu în zadar. Începu să slăbească şi, după un timp, ajunse aşa de uscat, de nu-l mai recunoşteai. Cu toate acestea, el nu înceta să-şi caute fratele şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!"

Într-o zi, Dumnezeu şi Sfântul Petre coborâră pe pământ şi întâmplarea facu să treacă chiar pe lângă bietul Ion. Sfântul Petre se înduioşă atât de tare când îl văzu aşa de slab şi de necăjit, încât îi zise lui Dumnezeu:

- Fie-ţi milă de el, Doamne, şi îl uşurează! Fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede!

Dumnezeu nu se lăsă mult rugat şi-l transformă pe Ion într-o pasăre care de atunci cântă mereu prin grădini şi prin păduri şi tot strigă mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!".
Culeasa de Rodica Birau

Imparateasa cea rea si fata popii

Legenda bufniţei

La început, bufniţa a fost împărăteasă peste toate păsările din lume. Ea era însă foarte rea, îşi asuprea din cale-afară supuşii şi făcea numai nedreptăţi.

Nemaiputând răbda, poporul s-a ridicat asupra ei, vrând să o prindă şi s-o omoare. De frică, împărăteasa a fugit şi s-a ascuns. Se zice că de atunci, bufniţa nu umblă niciodată ziua, ci numai noaptea, temându-se şi acum că o vor prinde păsările şi o vor omorî.

Morăriţa cea zgârcită

Legenda broaştei ţestoase

Într-un sat trăia odată o babă care avea o moară. Deşi avea în casă de toate, încât ar fi putut să mai trăiască zece oameni pe lângă dânsa, baba era foarte zgârcită şi nu da la nimeni nimic  degeaba. Din vama pe care o primea de la cei care veneau să macine la moara sa, şi-a umplut casa de averi şi, cu toate acestea, se căina mereu că este vai de capul ei de săracă.

Un popă hrăpăreţ

Legenda bivolului

Un om era dator unui popă 6 lei. Popa, om rău la suflet, mereu îi scotea ochii pentru acei bani, încât bietul datornic nu ştia ce să facă.
- Doamne, Doamne, de-aş găsi undeva nişte bani să-i dau preotului! - a zis omul necăjit.
Fiindu-i milă de el, Dumnezeu a trimis pe pământ un înger cu un sac de bani, pe care l-a pus în drumul omului. Bucuros, acesta a pus sacul în spinare şi a plecat cu el acasă.

Lighioanele din sac

Legenda berzei
La început, Barza era un om. Într-o zi, Dumnezeu i-a poruncit să ia un sac în care să bage şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi să le ducă la baltă. L-a avertizat însă să nu dezlege sacul, pentru că animalele ar ieşi şi nu le-ar mai putea strânge în sac niciodată.
Omul a luat sacul şi a plecat spre baltă. Ostenit de atâta greutate, s-a oprit gâfâind în drum. În sac se zbăteau
toate vieţuitoarele cărate. Milos din fire, omul nostru s-a gândit să dezlege sacul la gură pentru a vedea cum stau lighioanele. Cum a desfăcut sacul, şopârlele, şerpii şi broaştele au tulit-o prin iarbă. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a dus Barza la baltă, dându-le drumul în apă.
Supărat că i-a încălcat porunca, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca neam de neamul lui, cât va trăi pe pământ, să adune mereu din lunci şerpi, şopârle şi broaşte. Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci, barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune că au fugit din sac.

Culeasă de Rodica Birău

O cerere necugetata

Legenda acului albinei

Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a dat fiecărei vieţuitoare câte o armă de apărare: unora le-a dat dinţi ascuţiţi, altora le-a dat gheare. Albinei i-a dat doar un ac mititel şi i-a zis:
- Cu acest ac vei birui toţi duşmanii. Când îi vei înţepa, carnea se va umfla în jurul înţepăturii şi îi va ustura.
Albina însă nu s-a mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu şi i-a zis acestuia:
- Doamne, arma pe care mi-ai dat-o este prea mică. Dă-mi şi puterea să-l omor pe cel pe care îl voi înţepa!
Văzând răutatea albinei, Dumnezeu s-a supărat şi a spus:
- Mierea ta să fie dulce, iar din ceara ta să se facă lumânări care să lumineze bisericile la sfânta slujbă. Insă, pentru că eşti atât de rea, când vei înţepa pe cineva cu acul, să mori tu, nu cel înţepat!

Culeasă de Rodica Birău

Sfantul Petru si lupii

Legenda câinelui

Demult, demult, când Sfântul Petru umbla pe Pământ printre oameni spre a-i cunoaşte şi a-i ajuta, într-un vârf de munte trăia un cioban alături de turma sa de mioare. Pleca primăvara devreme şi se întorcea târziu în miez de toamnă, la ai săi în sat. Dar într-un an, peste cioban dădu un mare necaz. Lupii se învăţaseră la oi, şi, cum îl vedeau că se depărtează de turmă, cum ieşeau de sub poalele pădurii hămesiţi de foame şi, înşfăcând ce puteau, răreau pâlcul de mioare, care se împuţina în fiece zi.

Fata vaduvei

Legenda pisicii

Demult, demult, trăia o văduvă sărmană, care avea o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie o făptură omenească. Avea păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar, pe cât era de frumoasă, pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste. Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, pe la oamenii din sat şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei.