Intelectualii...
Intelectualii!
Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate
plânge. Slavă domnului! Avem destui.
Cafeneaua
Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început
să-şi piarză încetul cu încetul clienţii, cari consumau altceva decât capuţin. Ar
fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte strâmtorat într-o
atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng
persoane de elită?...
Din
pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft,
mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar intelectualii
nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou sediu
numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai ştiu eu
de ce! Reclamau soluţiuni urgente. Capuţiniştii îşi aleseră un local mult mai
frumos şi mai confortabil decât cel vechi; îşi strămutară sediul la Fialcowsky,
cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei. Aci — lucru foarte
ciudat! Şi care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluţiunii — aci s-a
făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft,
erau foarte exclusivi şi din cale-afară discreţi, discutând pe şoptite, aşa ca
să nu le poată profanii auzi înaltele înţelepciuni — la noul sediu, începură să
primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor
proprie, muşterii cari nu luau capuţin, oameni cu totul nedemni a se numi
intelectuali. Apoi, dezbaterile capuţiniste începură să se facă în gura mare,
aşa că toată lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara, chiar din piaţa
teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi,
asta nu însemnează că le şi putea pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe, şi
asta a făcut un mare bine public: încet-încet, şi din ce în ce mai numeroşi,
începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror
vocaţiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se ştiuseră număra, neavând un
semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a
intelectualilor. În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a
numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea şi ei au
pornit care-ncotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeuna, la noi mai
mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii,
diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mişcarea
„culturală". Ei fac ploaie şi vreme bună, ei tarifează preţurile
succeselor şi decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează — în
literatură, în teatru, în arte, în ştiinţe, în fine în tot: ei! Ei,
intelectualii!
Aceste
exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiţi
cu desăvârşire de vreo falşă fudulie, intelectualii intră în toate localurile
de consumaţie şi se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori... Asta e o
tactică iezuitică, aşa crez eu; căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la mândria
lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că
au un scop; şi acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor
ignorante.
O
dată cu ieşirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft,
eclesia capuţinistă a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la
revelaţiune la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi,
cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul desigur este un intelectual. Ce face
el, omul ales, alături cu cei doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă,
luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din
dezbaterile şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un profesor de
universitate, mai ales dacă l-or lua repede.
Dar
mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata:
—
Bine, după câte mi-ai scris aci, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar
atâta nu mi-e de ajuns; aş voi să-mi dai o definiţiune mai scurtă şi mai
limpede; să-mi spui desluşit: ce este un intelectual?
—
Bucuros, răspund eu; iată: omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată
utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de
gânditor — se numeşte un intelectual. Sunt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ
şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii —
cine le mai ştie pe toate? — un întreg arsenal inchizitorial! Fără acesta
omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude,
care mai totdeuna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la
sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!... Intelectualul e prea blând fiu
ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să
treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de
tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o uneltă mult
mai nobilă, o zestre divină: gândirea!
Acu... Deştept
ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca — astea sunt
întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa:
„eu?... Eu sunt un intelectual!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu