Am avut, pe Facebook, un dialog cu un prieten căruia îi voi spune A.B. În discuție a intervenit, la un moment dat, o prietenă căreia îi voi spune M.P. Acest dialog îmi prilejuiește câteva observații pe marginea obiectivității în politică și, de altfel, în viața de toate zilele. Iată dialogul:
Raul Baz Adică: Antonescu - Demisia!
A.B Mai sunt și altele... demisionez în 5 minute, dacă... sau orice vot contează, nu vreau să câștig la masa verde...
Raul Baz Sigur că mai sunt și altele, dar acum e vorba de asta a lui Antonescu. Sau ești și tu printre cei care, atunci când este prins un hoț zic „stai, că mai sunt și alții, să-l lăsăm în pace pe ăsta”?
A.B nu, domnule profesor... îi vreau pe toți... Dvs.?
Raul Baz Și eu. Aceeași măsură pentru toți.
M.P Păi l-ai criticat și pe Băsescu, la momentul respectiv? Că asta înseamnă aceeași măsură. Dacă nu l-ai criticat, nu-i așa o nenorocire, dar nu mai poți pretinde că aplici aceeași măsură și nu mai ai dreptul să-i reproșezi lui A.B că vrea să-l lase în pace pe hoțul acesta, când tu l-ai lăsat în pace pe celălalt hoț! Mie obiectivitatea mi se pare o valoare în sine, una dintre cele mai importante! Ea nu trebuie confundată cu echidistanța. Când unul zice că 2+2=4 și altul zice că 2+2=6, a fi obiectiv nu înseamnă a face media aritmetică, ci a-i da dreptate numai primului. Când, însă, ambii greșesc adunarea și tu-l sancționezi numai pe unul dintre ei, nu mai ești obiectiv.
Nimic mai adevărat decât ce spune M.P: „Când unul zice că 2+2=4 și altul zice că 2+2=6, a fi obiectiv nu înseamnă a face media aritmetică, ci a-i da dreptate numai primului.”
Dar să facem câteva exerciții de logică. Să observăm, în primul rând, că M.P compară două afirmații de categorii diferite: 2+2=4 și 2+2=6. De ce sunt de categorii diferite? Pentru că prima este adevărată și a doua este falsă. Când spun că prima este adevărată, înțeleg prin asta faptul că nicio persoană în deplinătatea facultăților mintale nu o poate contesta. Adevărurile matematice sunt printre puținele pe care nu le poate contesta niciun om cu mintea întreagă. La fel, cea de-a doua afirmație nu poate fi considerată adevărată de nimeni. Prin urmare, este evident că orice om chemat să aleagă propoziția adevărată dintre cele două, o va alege pe prima.
M.P a dat exemplul asta dintr-un singur motiv: ca să sublinieze că dacă vrei să fii obiectiv, trebuie să distingi adevărul de fals și să alegi întotdeauna adevărul, iar când lucrurile între care ai de ales sunt adevărate amandouă, va trebui să le califici pe amândouă ca atare. Dar M.P nu rămâne în acest punct, în care opiniile noastre se întâlnesc. Ea merge mai departe și zice așa: în loc de „2+2=4” să punem „Băsescu a greșit” și în loc de „2+3=5” să punem „Antonescu a greșit”. Așa stând lucrurile, eu ar trebui, în caz că nu aleg să mă abțin de la comentarii, să fiu obiectiv și să îi condamn pe amândoi, așa cum face M.P.
Dar comparația asta nu se poate face, dintr-un motiv foarte simplu: dacă 2+2=4 este o afirmație cu care absolut orice om normal este de acord, niciuna dintre afirmațiile „Băsescu a greșit” și „Antonescu a greșit” nu intră în această categorie. Există oameni care consideră că Băsescu nu a greșit și există oameni care consideră că Antonescu nu a greșit, în vreme ce oameni care să considere că 2+2=6 nu prea cred să existe.
M.P are un punct de vedere foarte clar: Băsescu a greșit. Ea presupune că acesta este un adevăr absolut, de tipul 2+2=4, altfel spus niciun om întreg la minte nu poate considera că Băsescu a acționat corect. Dar, după cum se poate constata cu ușurință, există o mulțime de oameni care îl susțin pe Băsescu și care, implicit, consideră că el nu a greșit. Asta arată că afirmația „Băsescu a greșit” nu este din categoria „2+2=4”. Punctul de vedere conform căruia Băsescu a greșit este unul subiectiv, este punctul de vedere personal al lui M.P. La fel, punctul meu de vedere conform căruia Băsescu nu a greșit este unul subiectiv.
Ajungem la concluzia că nicio judecată asupra faptelor sau declarațiilor unui politician nu poate avea o valoare de adevăr universală, întrucât vor exista mereu oameni care să aibă opinii contrare asupra acelor fapte sau declarații. În aceste condiții, se pune întrebarea: dacă eu consider că Băsescu nu a greșit și Antonescu a greșit, de ce ar trebui să-i critic pe amândoi? Cumva ar trebui să renunț temporar la punctul meu subiectiv de vedere în favoarea punctului subiectiv de vedere al lui M.P?
Mai departe de aici nu se poate merge, altfel decât intrând în dispute privind cutare faptă a lui Băsescu sau a lui Antonescu, dispute în cursul cărora eu și M.P am încerca să ne convingem unul pe celălalt că acea faptă a fost greșită, respectiv că nu a fost. Iar de aici nu mai e decât un pas până la conflict.
Dar să facem câteva exerciții de logică. Să observăm, în primul rând, că M.P compară două afirmații de categorii diferite: 2+2=4 și 2+2=6. De ce sunt de categorii diferite? Pentru că prima este adevărată și a doua este falsă. Când spun că prima este adevărată, înțeleg prin asta faptul că nicio persoană în deplinătatea facultăților mintale nu o poate contesta. Adevărurile matematice sunt printre puținele pe care nu le poate contesta niciun om cu mintea întreagă. La fel, cea de-a doua afirmație nu poate fi considerată adevărată de nimeni. Prin urmare, este evident că orice om chemat să aleagă propoziția adevărată dintre cele două, o va alege pe prima.
M.P a dat exemplul asta dintr-un singur motiv: ca să sublinieze că dacă vrei să fii obiectiv, trebuie să distingi adevărul de fals și să alegi întotdeauna adevărul, iar când lucrurile între care ai de ales sunt adevărate amandouă, va trebui să le califici pe amândouă ca atare. Dar M.P nu rămâne în acest punct, în care opiniile noastre se întâlnesc. Ea merge mai departe și zice așa: în loc de „2+2=4” să punem „Băsescu a greșit” și în loc de „2+3=5” să punem „Antonescu a greșit”. Așa stând lucrurile, eu ar trebui, în caz că nu aleg să mă abțin de la comentarii, să fiu obiectiv și să îi condamn pe amândoi, așa cum face M.P.
Dar comparația asta nu se poate face, dintr-un motiv foarte simplu: dacă 2+2=4 este o afirmație cu care absolut orice om normal este de acord, niciuna dintre afirmațiile „Băsescu a greșit” și „Antonescu a greșit” nu intră în această categorie. Există oameni care consideră că Băsescu nu a greșit și există oameni care consideră că Antonescu nu a greșit, în vreme ce oameni care să considere că 2+2=6 nu prea cred să existe.
M.P are un punct de vedere foarte clar: Băsescu a greșit. Ea presupune că acesta este un adevăr absolut, de tipul 2+2=4, altfel spus niciun om întreg la minte nu poate considera că Băsescu a acționat corect. Dar, după cum se poate constata cu ușurință, există o mulțime de oameni care îl susțin pe Băsescu și care, implicit, consideră că el nu a greșit. Asta arată că afirmația „Băsescu a greșit” nu este din categoria „2+2=4”. Punctul de vedere conform căruia Băsescu a greșit este unul subiectiv, este punctul de vedere personal al lui M.P. La fel, punctul meu de vedere conform căruia Băsescu nu a greșit este unul subiectiv.
Ajungem la concluzia că nicio judecată asupra faptelor sau declarațiilor unui politician nu poate avea o valoare de adevăr universală, întrucât vor exista mereu oameni care să aibă opinii contrare asupra acelor fapte sau declarații. În aceste condiții, se pune întrebarea: dacă eu consider că Băsescu nu a greșit și Antonescu a greșit, de ce ar trebui să-i critic pe amândoi? Cumva ar trebui să renunț temporar la punctul meu subiectiv de vedere în favoarea punctului subiectiv de vedere al lui M.P?
Mai departe de aici nu se poate merge, altfel decât intrând în dispute privind cutare faptă a lui Băsescu sau a lui Antonescu, dispute în cursul cărora eu și M.P am încerca să ne convingem unul pe celălalt că acea faptă a fost greșită, respectiv că nu a fost. Iar de aici nu mai e decât un pas până la conflict.
Știi foarte bine că 2+2=4 nu e un adevăr universal, ci numai în anumite cazuri, de exemplu în mulțimea realelor. Dar dacă iei anumite clase de resturi, egalitatea nu mai e adevarată...
RăspundețiȘtergere