vineri, 24 august 2012

Calea democratica spre tiranie (2)

În numele poporului
Gîndiţi-vă la trupele SS şi SA ale lui Hitler şi, de asemenea, la tendinţa sa de a folosi ori de cîte ori era posibil prefixul Volk (popor): Volkswagen (maşina poporului), Volksempfänger (radio-ul poporului), das gesunde Volksempfinden (sentimentele sănătoase ale poporului), Volksgericht (Tribunalul Poporului). Inutil să mai insistăm că această politică verbală continuă şi în “Republica Democrată Germană”, unde întîlnim o “Poliţie a Poporului”, o “Armată a Poporului”, în timp ce statele satelit ale Moscovei sînt denumite “democraţii populare”.
Toate acestea induc impresia că în vremurile de demult doar elitele aveau şansa de a guverna şi că acum, în sfîrşit, omul comun este stăpîn peste destinul său şi se poate bucura de toate lucrurile bune din viaţă! Conteaza prea puţin că realităţile sînt destul de diferite. Un oficial sovietic de rang foarte înalt îi spunea recent unui prinţ european: “strămoşii dumneavoastră au exploatat poporul, pretinzînd că îl stăpînesc prin graţia lui Dumnezeu, însă noi o facem cu mult mai eficient, noi exploatăm poporul în numele lui însuşi.”
Dar există şi o a treia cale prin care o democraţie se transformă într-o tiranie totalitară. Primul analist politic care a prevăzut acest gen de evoluţie, pînă la el nepusă în practică, a fost de Alexis de Tocqueville. El a descris imaginea exactă şi înfricoşătoare a Statului Furnizor (în mod greşit numit Statul Bunăstării) de astăzi în al doilea volum din Democraţia în America, publicat în 1835; el a vorbit pe larg despre o formă de tiranie pe care o putea doar descrie, nu şi numi, pentru că nu exista nici un precedent istoric. Ce e drept, a fost nevoie de cîteva generaţii pentru ca viziunea lui Tocqueville să devină o realitate.
El a imaginat o guvernare democratică în care aproape toate treburile omeneşti ar fi reglementate de către un guvern discret, “plin de compasiune”, însă ferm, în care cetăţenii şi-ar pune în practică visele de fericire personală ca nişte “animale timide”, şi-ar pierde orice formă de iniţiativă şi libertate personală. Împăraţii romani, spunea el, îşi puteau îndrepta mînia împotriva unor persoane, însă controlul asupra oricărei forme de manifestare umană nici nu putea fi pus în discuţie în acele timpuri. Trebuie să adăugăm că pe vremea lui Tocqueville tehnologiile pentru o astfel de supraveghere şi reglementare erau insuficient dezvoltate. Calculatorul nu fusese inventat şi, astfel, avertismentele sale au găsit prea puţin ecou în secolul trecut.
Tocqueville, un liberal autentic şi legitimist, a plecat în America nu numai pentru că era preocupat de tendinţele din Statele Unite, dar şi pentru că era îngrijorat de victoria electorală a lui Andrew Jackson, primul democrat la Casa Albă şi omul care a introdus Spoils System (sistemul de atribuire a funcţiilor pe criterii politice la instaurarea unui nou guvern – n.t.), un sistem extrem de democratic şi o adevărată invitaţie la corupţie. Părinţii Fondatori, după cum preciza Charles Beard, urau democraţia mai mult decît Păcatul Originar. Dar acum o ideologie franceză, mult prea familiară pentru Tocqueville, începea să cucerească America.
Această dezvoltare neobişnuită l-a ademenit pe aristocratul francez în Lumea Nouă, unde voia să studieze penetrarea la nivel mondial a “democratismului” care, în opinia şi spre uimirea sa, urma să pătrundă peste tot şi să se încheie fie în anarhie, fie cu Noua Tiranie, pe care el o denumea “despotism democratic”. Calea spre anarhie este probabilă pentru Europa de Sud şi pentru sud-americani (şi, de obicei, se termină cu dictaturi militare, în scopul de a preveni disoluţia totală), în timp ce popoarele nordice, cu păstrarea tuturor aparenţelor democratice, este mai probabil să eşueze într-un totalitarism birocratic al bunăstării. Lipsa unei filozofii politice comune favorizează izbucnirea unor revoluţii în Europa de Sud, unde războaiele civile au tendinţa de a fi “o continuare a parlamentarismului cu alte (şi mai violente) mijloace”, în timp ce Nordul este mai degrabă sensibil la procese evolutive, la o creştere mascată a sclaviei şi o scădere a libertăţii personale şi a iniţiativei. Acest proces poate avea un efect mult mai paralizant decît o simplă dictatură personală, militară sau de altă natură, însă fără vreun caracter ideologic sau totalitar. Regimurile lui Franco sau Salazar şi anumite guverne autoritare din America Latină, toate moderîndu-se cu anii, sînt exemple bune în acest sens.
Erik von Kuehnelt-Leddihn

P3


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!