Ceva se întâmplase
Trenul
parcursese doar câţiva kilometri (drumul era lung, urma să ne oprim numai în
gara de sosire, foarte îndepărtată, alergând aşa, neîntrerupt, timp de zece
ore) când, la o barieră, am zărit de la fereastră o femeie tânără. A fost o întâmplare,
puteam să mă uit la alte lucruri, dar privirea mi s-a oprit asupra ei, care nu
era frumoasă şi nici nu avea un aspect plăcut, nu avea nimic extraordinar,
cine ştie de ce mi-a venit s-o privesc. Evident, se sprijinise de bară ca să se
poată bucura de priveliştea trenului nostru, foarte rapid, un expres din nord,
simbol, pentru oamenii aceia inculţi, al miliardelor, al vieţii uşoare, al
aventurierilor, al valizelor splendide de piele, al vedetelor de cinema, o dată
pe zi - spectacolul acesta minunat şi, pe deasupra, gratuit.
Ce
ciudat, m-am gândit, pe o distanţă de câţiva kilometri, două cazuri în care
oamenii primesc o veste neaşteptată, cel puţin aşa presupuneam. Apoi, uşor
aţâţat, cercetam câmpia, drumurile, sătucurile, gospodăriile, plin de
presentimente şi nelinişte.
Poate
din cauza acestei stări sufleteşti, tot uitându-mă la oameni, ţărani, căruţaşi
etc, mi se părea că peste tot era o forfotă neobişnuită. Sigur că da, de ce era
acel du-te-vino de prin curţi, şi femeile care zoreau, căruţele, animalele?
Pretutindeni era la fel. Din cauza vitezei, era imposibil să distingi bine, şi
totuşi, aş fi jurat că motivul era acelaşi pentru toţi. Sărbătoreau culesul
viilor? Se pregăteau să plece la târg? Trenul trecea şi câmpia era în fierbere,
judecând după confuzia de acolo. Atunci am făcut legătura dintre femeia de la
barieră, tânărul de pe zid, tot acel du-te-vino al ţăranilor: ceva se
întâmplase, şi noi, cei din tren, nu ştiam ce anume.
M-am
uitat la tovarăşii mei de călătorie, la cei din compartiment, la cei care
stăteau în picioare pe coridor. Ei nu observaseră. Păreau liniştiţi, şi o
doamnă din faţa mea, cam pe la şaizeci de ani, sta să adoarmă. Oare bănuiau şi
ei ceva? Da, da, erau şi ei neliniştiţi, fiecare în parte, dar nu îndrăzneau
să vorbească. Nu o dată i-am surprins aruncând priviri fugare, scrutând ce era
pe-afară. Mai ales doamna în vârstă, chiar ea, se uita printre gene şi apoi mă controla
ca nu cumva s-o dau de gol. Dar de ce anume se temeau ?
Napoli.
Aici, de obicei, trenul se opreşte. Nu şi rapidul, azi. S-au perindat razant
casele vechi, şi în curţile întunecoase am văzut ferestre luminate, iar în
încăperi - a fost o clipă - bărbaţi şi femei aplecaţi să facă bagaje şi să
închidă valize, aşa părea. Sau mă înşelam eu, şi toate erau fantezii?
Se
pregăteau să plece. Unde? Prin urmare, nu o veste bună electriza oraşele şi
satele. O ameninţare, un pericol, avertismentul unei nenorociri. Apoi îmi
spuneam: dacă ar fi fost un necaz mare, ar fi putut să oprească trenul, dar
trenul găsea că totul este în ordine, mereu semnale că drumul era liber,
schimbări de macaz perfecte, ca la o călătorie inaugurală.
Un
tânăr de lângă mine, cu aerul că vrea să se dezmorţească, s-a ridicat în picioare.
În realitate, voia să vadă mai bine şi se apleca peste mine ca să fie mai
aproape de fereastră. Afară, câmpia, soarele, străzile albe şi pe străzi
căruţe, camioane, pâlcuri de oameni pe jos, caravane lungi, aidoma celor ce vin
la sanctuare în zilele de sărbătoare ale unui sfânt. Erau tot mai multe, se înmulţeau
pe măsură ce trenul se apropia de nord. Cu toţii mergeau în aceeaşi direcţie,
coborau spre sud, fugeau de pericol în vreme ce noi ne duceam drept în
întâmpinarea lui, cu o viteză nebună ne aruncam în război, revoluţie, molimă,
foc, oare ce-o fi fost? Aveam să aflăm abia peste cinci ore, în momentul
sosirii, şi, poate, avea să fie prea târziu.
Nimeni
nu spunea nimic. Niciunul dintre noi nu voia să fie primul care cedează.
Fiecare poate se îndoia de el, cum făceam şi eu, nesigur dacă toată alarma
aceea era reală sau pur şi simplu o idee nebună, o halucinaţie, unul din
gândurile acelea absurde care îţi vin în tren când eşti puţin cam obosit.
Doamna din faţa mea a scos un suspin, simulând că s-ar fi trezit, şi, asemenea
cuiva care atunci se dumireşte şi îşi ridică mecanic privirea, tot aşa ea şi-a
ridicat privirea, fixând-o, ca din întâmplare, pe mânerul semnalului de alarmă.
Şi noi toţi am privit spre obiect, cu acelaşi gând. Nimeni însă n-a vorbit şi
nici nu a avut curajul să rupă tăcerea sau pur şi simplu să îndrăznească să-i
întrebe pe ceilalţi dacă au observat ceva alarmant afară.
Acum
străzile viermuiau de maşini şi oameni, toţi în drum spre sud. Debordante
trenurile care veneau din faţă. Pline de uimire privirile celor care erau jos
şi ne vedeau trecând, zburând cu atâta grabă spre nord. Pline gările. Unii ne
făceau semne, alţii strigau câte ceva din care percepeam numai vocalele, ca un
ecou în munţi.
Doamna
din faţa mea a început să mă privească fix. Cu degetele pline de bijuterii
răsucea nervoasă un şerveţel, iar privirile ei erau rugătoare: de-aş vorbi
odată, să-i scot din tăcerea aceea, de-aş rosti întrebarea pe care toţi o
aşteptau ca pe o minune si nimeni nu îndrăznea s-o pună cel dintâi.
Alt
oraş. Cum trenul, apropiindu-se de gară, a încetinit uşor, câţiva s-au ridicat,
nerezistând speranţei că mecanicul avea să oprească. A trecut totuşi, zgomotos,
pe lângă peron, unde o mulţime neliniştită se călca în picioare, încercând să
urce într-un tren care urma să plece, printre grămezi haotice de bagaje. Un
puşti a încercat să ne prindă din urmă cu un braţ de ziare, fluturând unul care
avea un titlu negru pe prima pagină. Atunci, cu un gest rapid, doamna din faţa
mea s-a aplecat pe fereastră, a reuşit să înşface ziarul, dar vântul i l-a
smuls din mână. Între degete i-a rămas o fâşie. Am văzut cum îi tremurau
mâinile în timp ce o desfăcea. Era o bucăţică triunghiulară. Se citea numele
ziarului, iar din titlul cel mare doar două litere. IE, se putea citi. Nimic
altceva. Pe verso, ştiri fără importanţă.
Fără
un cuvânt, doamna a ridicat fragmentul de ziar pentru ca toţi să-l putem vedea.
Dar ne uitaserăm deja cu toţii. Şi ne-am prefăcut că nu are importanţă. Pe
măsură ce creştea spaima, reţinerea fiecăruia dintre noi devenea mai puternică.
Alergam ca nebunii spre un lucru care se termina în IE, şi trebuia să fie
înspăimântător dacă, la vestea aceea, o populaţie întreagă o luase imediat la
fugă. Un fapt nou şi grav frânsese viaţa ţării, bărbaţi şi femei se gândeau
numai să se salveze, abandonând case, treburi, afaceri, totul, dar trenul
nostru, nu, blestematul de tren mărşăluia cu precizia unui ceas, asemenea
soldatului care străbate rândurile armatei înfrânte ca să ajungă în tranşeea
lui, unde duşmanul îşi instalează deja tabăra. Şi din decenţă, dintr-un respect
omenesc mizerabil, niciunul dintre noi nu avea curajul să reacţioneze. Cum mai
seamănă trenurile cu viaţa!
Mai
erau două ore. Peste două ore, la sosire, aveam să aflăm ce soartă comună ne
aştepta. Două ore, o oră şi jumătate, o oră, deja se lăsa întunericul. Am văzut
de departe luminile oraşului dorit şi splendoarea lor nemişcată strălucind cu
un halou galben pe cer ne-a dat un dram de curaj. Locomotiva a scos un şuierat,
roţile au făcut zgomot mare pe labirintul macazurilor. Gara, curbura neagră a
acoperişului, luminile, panourile, toate erau la locul lor, ca de obicei.
Dar ce
oroare! Rapidul continua să meargă şi am văzut că gara era pustie, pustii şi
goale băncile, niciun om, oricât ai fi cercetat. Trenul, în sfârşit, se oprea.
Am alergat pe peron, spre ieşire, în căutarea unui seamăn al nostru. Mi s-a
părut că zăresc în fund, în colţul din dreapta, în semiîntuneric, un feroviar
cu chipiu care ieşea pe o uşă, părea terorizat. Ce se întâmplase? Nu aveam să
mai găsim un suflet de om în tot oraşul? Deodată, glasul unei femei, ascuţit şi
violent precum o împuşcătură, ne-a făcut să ne înfiorăm. „Ajutor!
Ajutor!", ţipa, şi ţipătul a răsunat sub bolţile de sticlă cu ecoul spart
al locurilor abandonate pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu