Evazații

Tot prin anii în care ma uitam la filmele cu Bronson, era moda pantalonilor evazați. Știu că exista o numerotare și visul meu era să am evazați numărul 40 cu manșetă. Asta ar fi însemnat ca atunci când aș fi stat pe loc, pantofii practic să nu mi se mai vadă, acoperiți fiind ei de clopotul pantalonilor. A fost o vreme în care nu mă gândeam la nimic altceva decât la evazați. 

Din păcate, pe-atunci nu puteai să te duci la magazin şi să cumperi o pereche de pantaloni evazaţi. Aşa ceva nu era în spiritul socialist, pentru că moda întotdeauna venea din Occident şi noi întotdeauna o respingeam cu tărie. Noi, adică ei - oficialii. Pentru că noi adică noi, visam să ne putem îmbrăca precum cei de dincolo de cortina de fier. Ca să porţi evazaţi, trebuia să te duci la croitorie, să cumperi material şi să îi spui croitorului că tu vrei evazaţi mărimea 40, cu manşetă. Ori la Sinaia, croitorii erau bătrâni toţi, înţepeniţi în gândire, obosiţi şi fără chef de nebuniile noastre. Aşa se face că la un moment dat, când am comandat nişte evazaţi mărimea 40 cu manşetă, m-am trezit cu unii de măsură mult mai mică. Manşetă aveau, ce-i drept, dar conta foarte mult şi lăţimea ei, ori aia era îngustă ca un tiv. Ce era să mai fac? I-am luat şi asta a fost. Abia după multe lupte şi eforturi am făcut rost de nişte evazaţi cum îmi doream. Erau nişte pantaloni albi cu dungi albastre sau albaştri cu dungi albe, nu ştiu exact, pentru că dungile aveau aceeaşi lăţime. Îmi făcuse cineva cadou şi o curea lată, cu capse şi cusături, aşa că nu mai era nimeni ca mine. Pentru întâia dată am fost fericit în hainele mele.
Ţin minte pantalonii ăia ca şi cum i-aş fi purtat ieri. Îmi văd mersul, cu fluturarea manşetelor, privesc cu ochii de atunci la cursa pantofilor - uite-i cum apar şi dispar pentru câte o clipă, izbind cu tocurile în caldarâm; ţin în mâna ţigara şi din când în când pufăi neglijent, mă simt liber şi puternic, gata să iau viaţa în piept. Lumea este prietena mea, merg către ea şi ea îmi zîmbeşte ademenitor, merg tot înainte cu evazaţii mei în dungi - poc, poc pe caldarâm, uite, băieţii sunt acolo, mă aşteaptă. Vom merge împreună „pe centru”, vom glumi cu fetele, vom intra poate la o bere şi poate ne vom întâlni cu băieţii din alte cartiere, cu care suntem prieteni, pentru că lumea e frumoasă, viaţa e minunată, nimeni nu are ceva împotriva altcuiva şi lucrurile astea se văd cu cea mai mare claritate atunci când te mişti plin de energie şi de nepăsare, îmbrăcat în evazaţii tăi măsura 40, cu cele mai late manşete din câte s-au văzut vreodată.