Unde se va afla
de ce doarme Pătlăgică cu ciorapii în picioare
Cînd află de
la fată toate cele întîmplate, zvîrli plapuma deoparte şi sări în picioare.
Aşteptînd să-i
treacă julitura de pe nas, Pătlăgică stătea tot timpul în pat, pipăindu-şi
plasturele. Nu suflase o vorbuliţă despre fuga lui Cepelică. Lăsă doar să se
înţeleagă că din motive de ordin administrativ îl mutase în temniţa comună.
Căpşunica îl
urmărea ca o umbră, dar nu izbuti să descopere unde ţine cheile închisorii.
Hotărî atunci să se sfătuiască cu Cireşel, care, după cum ştiţi, căzuse la pat
de cîteva săptămîni şi nu mai contenea cu plînsul.
- Cepelică în
închisoare? Nu voi îngădui una ca asta! Dă-mi ochelarii!
- Ce-ai de
gînd să faci?
- Să-l
eliberez, declară vicontele cu glas hotărît. Pe el şi pe toţi ceilalţi.
- Dar cheile
sînt la Pătlăgică. Cum o să i le iei?
- O să le
şterpelesc. Pregăteşte un tort! Vei presăra înăuntru praf de dormit! Îl vei
duce apoi lui Pătlăgică - e mort după dulciuri. Înştiinţează-mă de îndată ce-l
vezi adormit. Executarea! Între timp voi face şi eu cîteva investigaţii.
Uluită de
energia micului viconte, Căpşunica nu mai contenea să repete:
- Ce schimbat
e! Doamne, ce schimbat e!
Nu mai puţin
uluite de această schimbare erau contesele Cireşiamare, precum şi don'
Pătrunjel împreună cu tînărul duce Mandarină, pe care vicontele îl întîlni în
expediţia sa de recunoaştere.
- Dar e
vindecat! – exclamă contesa Prima, nu fără o umbră de mulţumire în glas.
- Nici n-a
fost vreodată bolnav, – spuse ducele Mandarină, strîmbîndu-se a lehamite.
Prefăcătorie!Teatru!
Contesa
Secunda se grăbi să-i dea dreptate. Nu de alta, dar se temea de toanele vărului
ei, de unul din acele costisitoare capricii, care îl făceau să se cocoţe pe
dulap şi s-o ameninţe că-şi curmă viaţa dacă nu-i de aceeaşi părere.
Cireşel aflase
între timp de la un paznic îmbucurătoarea ştire că Cepelică a evadat din
carcera secretă. Nu renunţă totuşi la planul de a-i elibera pe ceilalţi
prizonieri. „Prietenii lui Cepelică sînt şi prietenii mei"! îşi zise el.
Prin întrebări
meşteşugite descoperi de la un gardian bătrîn că Pătlăgică poartă cheile
închisorii într-o pungă cusută într-unul dintre ciorapi.
„Asta încurcă
totul... Pătlăgică doarme totdeauna cu ciorapii în picioare. Va să zică
trebuie făcut aşa fel ca să doarmă buştean, să i le putem lua fără să simtă
nimic", chibzui Cireşel şi porunci Căpşunichii să amestece în tort o
porţie dublă de somnifer.
Odată cu
căderea nopţii, fata se înfăţişă înaintea cavalerului cu un minunat tort de
ciocolată.
- Nu vei avea
de ce să te plîngi de stăpînul tău – îi făgădui el – cînd mă voi vindeca o
să-ţi dăruiesc hîrtiuţa unei praline pe care am mîncat-o acum un an. Tii, ce
parfum are.
Capşunica se
plecă pînă la pămînt în semn de adîncă mulţumire. Cînd reveni la verticală,
Pătlăgică dormea tun. Începuse să sforăie ca o orchestră întreagă de
contrabaşi. Îl înştiinţă pe Cireşel şi, împreună, ţinîndu-se de mînă, se
îndreptară spre apartamentul cavalerului, strecurîndu-se prin coridoarele
întunecate ale castelului. Trecură şi prin faţa camerei tînărului duce
Mandarină, care la această oră tocmai făcea exerciţii de sărituri.
Ca să-şi poată
executa primejdioasele salturi pe mobile şi de pe mobile ori de cîte ori avea
de susţinut vreo pretenţie mai însemnată, ducele Mandarină avea, se înţelege,
nevoie de un antrenament cît se poate de temeinic. Mandarină exersa numai
noaptea.
Cireşel şi
Capşunica chitiră pe rînd pe gaura cheii şi-l zăriră sărind ca o pisică de pe
dulap pe policandru, apoi de pe tăblia patului pe rama oglinzii şi de acolo pe
spatele unui scaun. Pe perdele se căţăra cu o iuţeală de necrezut. Devenise un
acrobat perfect.
Odaia lui
Pătlăgică nu era cu totul cufundată în întuneric. Capşunica avusese grijă să
lase obloanele deschise şi razele lunii pătrundeau înăuntru.
Pe Pătlăgică
îl găsiră sforăind din răsputeri. Tocmai visa cum Capşunica îi mai adusese un
tort şi tot de ciocolată, mai mare, cît o roată de moară. Şi se făcea că
nesăţiosul baron Portocală îi aţinea într-una calea, cerîndu-i ameninţător
jumătate din tort. Iar el, gata să-şi apere drepturile, scosese bătăios sabia
din teacă. Baronul o luase la fugă, dînd bice nenorocitului de Fasole, care se
frîngea din şale sub povara căruciorului. De cum scăpă de baron, îi apăru
tînărul duce Mandarină căţărat în vîrful unui plop înalt, urlînd cît îl ţinea
gura: ,,Ori îmi dai jumătate din tort, ori mă arunc cu capul în jos.
Păzea!"
După cum vă
daţi seama, numai vise plăcute nu avea Pătlăgică. Toţi voiau să-i smulgă
tortul acela blestemat şi pînă la urmă însuşi tortul se apucă să-i joace festa.
Ciocolata se
prefăcuse dintr-odată în carton. Şi cînd cavalerul, fără să bănuiască nimic,
muşcă cu lăcomie din el, se pomeni cu gura plină de ceva groaznic, ca o pastă
de rumeguş.
În timp ce
Pătlăgică se zbătea pradă coşmarului, Căpşunica îi dezvelise picioarele, iar
Cireşel, dezbrăcîndu-i cu grijă ciorapii, scosese la iveală legătura cu chei.
- S-a făcut, –
şopti el înfiorat.
- Dacă observă
lipsa cheilor, face moarte de om, se îngrozi fata privind spre Pătlăgică.
- Să mergem,
nu cumva să se trezească.
- Nu-i niciun
pericol. Am pus atîta praf că ar fi ajuns la sigur pentru o armată întreagă de
duşmani.
Ieşiră tiptil
din cameră, închiseră binişor uşa şi coborîră treptele cu inima cît un purice.
Deodată
Cireşel se opri încurcat.
- Şi gardienii?
Doamne, de
gardieni am uitat cu totul!
Căpşunica îşi
vîrî gînditoare un deget în gură. Se obişnuise să-şi scoată ideile din deget:
cum îşi sugea un deget, hop şi ideea.
- Am găsit –
chicoti înveselită. Eu mă duc în dosul castelului şi strig ca din gură de
şarpe: „Ajutor, ajutor!". Tu alergi la gardieni şi-i trimiţi încoace. O să
rămîi singur, deschizi închisoarea şi... Asta e!
Înşelătoria
reuşi de minune. Căpşunica se văita şi tipa „Ajutooor!" atît de sfîşietor
încît şi arborii dacă ar fi avut urechi ar fi ieşit din rădăcini să-i vină
într-ajutor. Gardienii, alarmaţi de Cireşel, ţîşniră într-acolo, ca nişte
ghiulele de tun.
- Grăbiţi-vă,
în numele cerului – îi îndemna băiatul,
frîngîndu-şi mîinile – au năvălit tîlharii! Tîlharii!
Rămas singur,
Cireşel deschise poarta celulei şi care nu-i fu mirarea cînd printre ceilalţi
prizonieri îl zări şi pe Cepelică.
- Tu aici? Cum
aşa?
- Lasă, o
să-ţi povestesc altădată pe îndelete. Acum nu-i timp de pierdut.
- Luaţi-o pe
aici – îi îndrumă Cireşel, arătîndu-le o cărăruie ce ducea de-a dreptul spre
pădure. Gardienii au luat-o în partea cealaltă.
Pe lelea
Lubeniţa, mult prea grasă ca să poată fugi, o dădură de-a rostogolul ca pe un
butoiaş.
Cepelică
rămase cel din urmă. Îl îmbrăţişă cu căldură pe viconte, care avea ochii plini
de lacrimi.
- Te-ai purtat
vitejeşte – îl felicita Cepelică scuturîndu-i mîinile – şi ca să-ţi spun drept,
eu unul n-am crezut nicio clipă că ai fost cu adevărat bolnav. Acum ia-ţi
tălpăşiţa să nu te înhaţe din nou.
- Ne vom vedea
în curînd – îl asigură Cepelică la plecare. Cît despre Pătlăgică, las' pe
mine, îi coc eu şi altele, tot una şi una.
Din două
salturi îi ajunse pe ceilalţi din urmă şi puse voiniceşte umărul s-o
rostogolească pe mătuşa Lubeniţa. Cireşel, la rîndul lui, urcă în apartamentul
cavalerului şi aşeză cheile la locul lor, adică la călcîiul ciorapului drept al
lui Pătlăgică.
Gardienii, în
acest timp o găsiră pe Căpşunica dîndu-se de ceasul morţii. Se trîntise la
pămînt, îşi sfîşiase şorţul şi îşi zgîriase obrazul, ca să-i facă să creadă
într-un atac banditesc.
- Încotro au
luat-o? o întrebară gardienii gîfîind.
- Pe acolo, –
sughiţă Căpşunica arătîndu-le drumul spre sat.
Gardienii se
îndreptară în goană mare spre sat, îi dădură ocol de cîteva ori şi arestară în
cele din urmă un pisoi, în ciuda protestelor sale mai mult decît zgomotoase.
- Suntem
într-o ţară liberă – miorlăia el indignat. N-aveţi dreptul să mă arestaţi, şi
taman cînd şoarecele pe care-l pîndesc de ore întregi se hotărîse în sfîrşit
să-şi părăsească ascunzişul.
- În
închisoare o să găseşti şoareci cu duiumul, – îl linişti gardianul şef.
O jumătate de
oră mai tîrziu, ajunşi la castel, gardienii găsiră închisoarea pustie.
Nu cred că e
nevoie să vă mai spun ce mutre înspăimîntate făcură. Închiseră grăbiţi motanul
în celulă, apoi, de frica furiei lui Pătlăgică, lăsară totul baltă şi, zvîrlind
claie peste grămadă puşti şi baionete, o luară la sănătoasa.
A doua zi,
dis-de-dimineaţă, Pătlăgică coborî din pat şi se privi în oglindă.
– Nasul e
vindecat, – se bucură el. În sfîrşit pot să-mi scot urîţenia asta de plasture
şi să mă duc să iau interogatoriul arestaţilor.
Îl luă cu sine
pe domnul Mazăre, în calitate de avocat şi pe don' Pătrunjel ca grefier, pentru
a însemna răspunsurile arestaţilor. Toţi trei, unul după altul, păşeau spre
închisoare, ţanţoşi şi cu feţe grave, cum de altfel se şi cere unor magistraţi
ce se respectă.
Pătlăgică
scoase cheile din ciorapul drept, descuie uşa celulei şi... făcu un salt atît
de brusc înapoi, încît îl răsturnă pe don' Pătrunjel, ce se afla în spatele
lui.
Dinăuntru se
auzea un mieunat atît de jalnic că ar fi mişcat şi pietrele.
- Ce faci aici?
îl întrebă Pătlăgică pe pisoi, după ce-şi reveni din buimăceală.
- Mă doare
burta – se tînguia pisoiul – transportaţi-mă, vă rog, la infirmerie, sau trimiteţi-mi cel puţin un doctor.
Motanul îşi
petrecuse toată noaptea vînînd şobolani şi se ghiftuise într-atîta, încît din
bot, printre dinţi, îi atîrnau nici mai mult nici mai puţin decît vreo două
sute de cozi.
Cavalerul îi
dădu drumul cu îngăduinţa de a se înapoia la închisoare, ori de cîte ori va
avea poftă să vîneze. Ba chiar îi puse în vedere:
- Dacă ai fi
atît de amabil să păstrezi cozile şobolanilor vînaţi, pentru a dovedi cu ele
activitatea dumitale în folosul obştesc, administraţia castelului îţi va plăti
osteneala cu o lefuşoară, bineînţeles în raport cu numărul cozilor
colecţionate. Îndată după aceasta, Pătlăgică îl trimise guvernatorului o
telegramă ce suna aşa:
,,La castelul
Cireşiamare situaţia extrem de gravă stop prezenţa alteţei voastre absolut
necesară împreună cu un batalion de Lămîiaşi stop".
Gianni Rodari
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu