Aventurile baronului Munchhausen (13)

A opta aventură pe mare

Nici vorbă că veţi fi auzit vorbindu-se de ultima călătorie de explorare a ţinuturilor arctice a căpitanului Phipps, astăzi lord Mulgrave. L-am întovărăşit pe căpitan, nu ca ofiţer, ci ca prieten. După ce am ajunspe o înaltă latitudine nordică, am pus mâna pe binoclul meu, pe care îl ştiţi din povestea călătoriei în Gibraltar, ca să mă uit la toate câte mă înconjurau. Căci, în treacăt fie zis, am socotit întotdeauna că e bine să te uiţi din când în când în jurul tău, mai ales dacă eşti plecat în călătorie. Cam la o jumătate de milă depărtare de noi plutea un gheţar cu mult mai înalt decât catargele noastre. Pe el am văzut doi urşi albi. Fiarele păreau a fi încleştate într-o luptă cumplită. Luându-mi fără zăbavă puşca pe umăr, pornii înspre sloiul de gheaţă.

După ce ajunsei sus, pe coastă, mă văzui silit să apuc pe un drum nespus de greu şi de primejdios. Trebuia să sar de mai multe ori peste prăpăstii înspăimântătoare, iar prin alte locuri, pe unde gheaţa era ca oglinda, nu făcui altceva decât să cad şi să mă ridic întruna. În cele din urmă însă, am ajuns până la urşi şi abia atunci mi-am dat seama că ei nu se luptau, ci se jucau. Tocmai socotisem cam cât ar preţui blănurile (căci fiecare urs atingea cel puţin mărimea unui bou bine hrănit), când, vrând să pun puşca la ochi, îmi alunecă piciorul drept. Căzui pe spate şi-mi pierdui cunoştinţa. Zăcui aşa cam o jumătate de oră. Închipuiţi-vă uimirea mea când, trezindu-mă, văzui că una din dihănii mă întorsese cu faţa în jos şi mă înşfăcase tocmai de betelia pantalonilor mei noi de piele. Partea de sus a trupului mi se afla sub burta ursului, iar picioarele îmi ieşeau afară. Dumnezeu ştie unde m-ar fi cărat fiara aceea. Dar eu, scoţând briceagul - chiar acesta pe care-l vedeţi aici - îi apucai piciorul stâng de dinapoi şi-i tăiai trei degete. Atunci dihania îmi dădu drumul şi începu să urle înfricoşător. Apucând puşca, trăsei tocmai când ursul o luase la fugă şi el se prăbuşi mort pe gheaţă. E adevărat că lovitura mea adormise pentru vecie unul dintre animalele astea sângeroase, dar în acelaşi timp trezise mii de urşi care dormeau în jurul meu pe gheaţă, cam la o jumătate de milă depărtare. Şi toţi deodată porniră în goana mare spre mine.

Nici vorbă că n-avem timp de pierdut; dacă nu voiam să pier, trebuia să-mi vină grabnic o idee care să mă salveze. Şi ideea mi-a venit. Cam într-o jumătate din timpul care i-ar fi trebuit unui vânător îndemânatic să jupoaie blana de pe iepure, eu am jupuit ursul împuşcat. Apoi, înfăşurându-mă cu blana lui, am scos capul pe sub fălcile sale. Abia isprăvisem treaba asta şi se şi strânsese în jurul meu toată turma de urşi. Simţeam, pe sub blană, cum mă ia şi cu cald, şi cu frig. Cu toate acestea, viclenia mea reuşi de minune. Urşii veniră unul câte unul, mă mirosiră şi, după câte se părea, mă luară drept un urs de-al lor. Dacă aş fi fost ceva mai înalt, cu greu m-ar fi putut cineva deosebi de ceilalţi urşi. Dar chiar aşa, pot să spun că mulţi dintre puii lor nu mă întreceau cu mult în mărime. După ce m-au mirosit şi pe mine, şi cadavrul semenului lor răpus, urşii au devenit cât se poate de prietenoşi. Izbutisem chiar să le imit felul lor de a fi. Mă întreceau doar în privinţa mârâitului, a urletului şi hârjoanei. Dar, oricât de bine aş fi semănat cu un urs, tot om rămăsesem şi cugetam în ce fel aş putea folosi mai bine prietenia care se născuse între sălbăticiuni şi mine.

Cândva îmi spusese un felcer bătrân că o lovitură în şira spinării ucide pe loc. Amintindu-mi cuvintele lui, mă hotărâi să fac o încercare, îmi luai iarăşi cuţitul şi-l împlântai între umerii celui mai mare dintre urşi, drept în junghetură. Fireşte că era o încercare nespus de îndrăzneaţă şi am tras o spaimă bună din pricina ei. Căci dacă se întâmpla să rămână cumva dihania în viaţă după lovitură, mă făcea praf. Dar încercarea mea n-a dat greş. Ursul a căzut mort la picioarele mele, fără să zică nici pâs! Atunci mă hotărâi să-i răpun în acelaşi fel pe toţi câţi mai rămăseseră. Şi nu mi-a fost greu deloc, fiindcă deşi îşi vedeau semenii căzând în dreapta şi în stânga, urşii nici nu se sinchiseau măcar. Nu căutau nici cauza şi nici efectul prăbuşirii. Şi acesta a fost un mare noroc, atât pentru ei, cât şi pentru mine. Când i-am văzut pe toţi zăcând în faţa mea morţi, mi se păru că sunt asemeni lui Samson în ziua în care ucisese miile de vrăjmaşi.

Pe scurt, să nu mai lungesc vorba, m-am dus la corabie, cerând trei sferturi din echipaj, ca să-mi ajute la jupuitul blănurilor şi la căratul şuncilor pe bord. În câteva ore am isprăvit treaba, încărcând întregul vas. Resturile le-am aruncat în apă şi nu mă îndoiesc nici o clipă că, bine pătrunse în sare, vor fi având un gust tot atât de bun ca şi şuncile.

La întoarcere am trimis, ca din partea căpitanului, câteva şunci pentru lorzii Amiralităţii, am mai trimis câteva pentru lorzii Tezaurului şi pentru lordul-primar şi pentru Sfatul Orăşenesc al Londrei, iar câteva, mai puţintele, le-am trimis societăţilor comerciale. Cele care mi-au mai rămas le-am dăruit prietenilor mei cei mai buni. Toată lumea mi-a mulţumit călduros. Cityul însă mi-a cinstit darul cu deosebită atenţie, invitându-mă să iau masa la primărie, în fiecare an în ziua alegerii lordului-primar.

Blănurile de urs le-am trimis împărătesei Rusiei, rugînd-o să facă din ele şube de iarnă pentru maiestatea sa şi pentru curteni. Împărăteasa îmi mulţumi printr-o scrisoare scrisă de mâna ei, pe care mi-o aduse un trimis extraordinar.

Eram poftit să-i fac cinstea de a împărţi coroana cu ea, în calitate de soţ.

Dar fiindcă n-am alergat niciodată după măriri regeşti, i-am răspuns maiestăţii sale, în cuvintele cele mai alese, că-i mulţumesc pentru bunăvoinţă, însă nu pot primi să-i fiu soţ. Acelaşi trimis care mi-a adus scrisoarea împărătească avea poruncă să aştepte şi să-i ducă maiestăţii sate răspunsul scris de mâna mea. O a doua scrisoare pe care am primit-o mai târziu de la împărăteasă mi-a dovedit puternicele simţăminte pe care ea le nutrea pentru mine, precum şi mărinimia spiritului ei. Boala de care a zăcut mai apoi, după cum ea însăşi (o, suflet gingaş!) a mărturisit într-o convorbire cu prinţul Dolgoruki, i s-a tras numai de pe urma cruzimii mele. Nu ştiu ce-or fi găsind cucoanele la mine, dar una ştiu: ca împărăteasa n-a fost singura dintre femei care, de la înălţimea tronului, să-mi ofere mâna.

Pentru că unii au împrăştiat zvonul răuvoitor cum că Phipps, căpitanul, nu şi-ar fi împins călătoria atât de departe pe cât ar fi putut să o facă, este de datoria mea să-i iau apărarea.

Corabia noastră apucase pe drumul cel bun, până ce am încărcat-o peste măsură cu blănuri şi cu şunci de urs. Cu asemenea încărcătură ar fi fost o nebunie să mergem mai departe. Abia dacă mai eram în stare să înfruntăm vreun vânt ceva mai tare, şi cu atât mai puţin munţii de gheaţă care se găsesc la latitudinile mai mari.

Căpitanul a arătat mai pe urmă, de nenumărate ori, cât de nemulţumit a fost că nu şi-a avut şi el partea de glorie în ziua aceea, pe care, în mod intenţionat, a numit-o ziua blănurilor de urs. Mă pizmuiau pentru cinstea acestei victorii şi căutau în fel şi chip să mi-o micşoreze. Ne-am certat de multe ori din pricina aceasta şi ne avem şi astăzi precum câinele cu pisica. Printre altele, spunea că n-ar trebui să mă fălesc că am înşelat fiarele, îmbrăcat cum am fost în pielea uneia dintre ele. El s-ar fi dus netravestit printre urşi şt tot drept urs adevărat ar fi fost luat. Dar pricina mi se pare deosebit de gingaşă pentru ca cineva care pretinde că are apucături politicoase, să se certe din cauza ei cu oricine ar fi, mai ales cu un nobil de sânge ca mine.