Aventurile baronului Munchhausen (12b)

O călătorie la Gibraltar 2

Cu prilejul călătoriei mele - povestea el - am locuit vreme îndelungată în Anglia. Odată, pe când mă plimbam pe ţărmul mării, nu departe de Harwich, s-a năpustit deodată spre mine, cu toată furia, un fioros cal de mare. Nu aveam la mine altă armă în afară de praştie. Punând două pietre în ea, am ţintit cu atâta îndemânare în capul dihaniei, încât cu fiecare lovitură i-am scos câte un ochi. Apoi i-am sărit în spate şi am mânat-o înspre mare; vezi bine - odată cu vederea, dihania îşi pierduse şi sălbăticia, făcându-se blândă ca un miel.

Punându-i praştia drept zăbală, am călătorit în felul acesta, cu cea mai mare uşurinţă, pe întinsul oceanului. În mai puţin de trei ore, am ajuns amândoi la ţărmul celălalt, adică am străbătut împreună un drum cam de treizeci de mile marine.

La Helvoetsluys, i-am vândut calul hangiului de la "Trei pahare" în schimbul a şapte sute de ducaţi. Hangiul l-a arătat oamenilor, contra plată, ca pe un animal rar, şi a strâns astfel bani frumoşi. (Acum puteţi vedea în cărţile lui Buffon o ilustraţie a acelui cal de mare).

Oricât ar fi fost de minunată călătoria mea - spunea mai departe tatăl meu - cu mult mai minunate au fost observaţiile şi descoperirile pe care le-am făcut în decursul ei.

Animalul pe care-l călăream nu înota, ci alerga cu o iuţeală nemaipomenită pe fundul mării, gonind pe înainte-i milioane de peşti, dintre care mulţi erau cu totul şi cu totul deosebiţi de peştii obişnuiţi. Unii dintre ei aveau capetele pe la mijlocul trupului, pe când alţii le aveau în vârfurile cozilor. Unii aveau obiceiul să se strângă într-un cerc mare şi să cânte în cor, cum nu se poate mai frumos. Alţii clădeau, numai din apă, cele mai măreţe clădiri străvezii, în jurul cărora înălţau coloane uriaşe. Prin mijlocul coloanelor străbătea în mişcări unduioase, încântătoare, o materie pe care n-am putut-o asemăna decât cu flacăra cea mai pură. Din pricina materiei aceleia, coloanele aveau culori nespus de plăcute. Felurite încăperi ale clădirilor erau rânduite cu multă pricepere pentru creşterea peştilor, având înăuntru toate cele trebuitoare în acest scop. În alte încăperi se primeau şi se îngrijeau gingaşele icre, proaspăt depuse; pentru buna creştere a puieţilor erau săli anume, largi şi cuprinzătoare. Judecând după câte vedeam pe dinafară (fiindcă la alcătuirea interioară, fireşte, mă pricepeam tot atât de puţin cât mă pricep la cântecul păsărilor sau la graiul lăcustelor), totul semăna uimitor de bine cu ceea ce am văzut în aşa-zisele "filantropii" sau în alte instituţii de acelaşi fel. Acum sunt aproape sigur că vreunul dintre supuşii inventatori ai "filantropiilor" trebuie că a făcut o călătorie asemănătoare cu a mea şi că mai mult şi-a luat ideile din apă, decât şi le-a cules din aer. De altfel, din puţinele lucruri pe care vi le-am povestit, vă puteţi da seama că mai sunt încă multe lucruri nespuse în folosinţa omului, şi că ar fi multe invenţii de făcut. Dar să povestesc mai departe.

Într-o zi am ajuns la poalele unui lanţ de munţi, cel puţin tot atât de înalţi ca Alpii.

Pe clinele stâncilor se aflau o mulţime de copaci mari, cât se poate mai feluriţi. Pe crengile copacilor creşteau homari, raci, stridii, mrene, scoici, melci şi altele. Dintre acestea, unele ar fi fost de ajuns ca să încarce un car întreg, iar pe cele mai mici un salahor abia le-ar fi putut căra bucată cu bucată.

Ceea ce ajunge până la mal din soiurile acestea şi se găseşte de vânzare prin pieţele noastre nu sunt decât roade de lepădat pe care apa le doboară de pe crengi, aşa cum vântul scutură poamele stricate. Cei mai rodnici păreau pomii cu homari. Cei cu raci şi cu stridii îi întreceau însă în înălţime. Mărunţii melci de mare cresc pe un fel de tufişuri ce se găsesc întotdeauna la rădăcina pomilor cu stridii, de unde se încolăcesc în sus, cum suie iedera pe stejar. Am văzut, de asemenea, urmările cu totul ciudate ale unui naufragiu. Din câte mi-am dat seama, corabia se izbise de colţul unei stânci aflate la numai trei stânjeni mai jos de faţa mării şi, ducându-se la fund, se răsturnase. În cădere, corabia atinsese un pom mare cu homari. Desprinzând câteva roade, acestea căzuseră pe un pom cu raci ce se afla dedesubt, şi astfel se născu un rod nou, asemănător şi cu racii, şi cu homarii. Drept să vă spun, am încercat să iau cu mine un exemplar - dacă nu de alta, măcar pentru raritatea lui; dar mi-ar fi fost şi o povară peste puteri şi apoi nici Pegasul meu nu mai avea poftă să stea locului. Străbătusem, la urma urmei, mai mult de jumătatea drumului şi ne găseam într-o vale la o adâncime de cel puţin cinci sute de stânjeni. Începusem să simt destul de serios lipsa aerului. Nici în alte privinţe nu o duceam tocmai bine. Întâlneam întruna peşti uriaşi care, după cum arătau boturile lor căscate, nu s-ar fi dat în lături să ne înghită pe amândoi. Dar biata mea Rosinanta era oarbă şi numai dibăcia mea de a mâna ne putea scăpa de intenţiile vrăjmaşe ale acestor domni înfometaţi. Pornii, aşadar, în galop vitejesc, căutând să ies cât mai repede la uscat...

- Aici, domnii mei, se sfârşeşte povestea tatălui meu, pe care mi-am amintit-o vorbind despre vestita praştie. Din nefericire însă, din arma aceasta, care din moşi-strămoşi a adus nenumărate foloase familiei mele, a mai rămas o biată rămăşiţă în botul calului de mare.

Eu, unul, nu i-am mai dat decât o singură întrebuinţare, pe care v-am povestit-o, de altfel, zvârlind în spanioli cu una din ghiulelele lor neexplodate şi salvând astfel doi prieteni de la spânzurătoare. Cu prilejul acestei nobile întrebuinţări, praştia mea, care şi aşa se cam destrămase, s-a dus cu totul. Cea mai mare parte din ea a zburat o dată cu ghiuleaua, iar bucăţica ce mi-a mai rămas în mână se găseşte şi acum în arhiva familiei împreună cu alte importante vechituri, spre veşnică aducere aminte.

La puţină vreme după aceea părăsii Gibraltarul, întorcându-mă în Anglia. Acolo mă aştepta una dintre cele mai ciudate întâmplări prin care am trecut vreodată.

Trebuise să mă cobor până la Wapping, ca să fiu de faţă la îmbarcarea mai multor lucruri pe care le trimiteam unor prieteni de-ai mei de la Hamburg. După ce totul a fost gata, mă întorsei pe un drum ce trecea pe la Turnul Wharf. Era pe la amiază şi mă simţeam frânt de oboseală. Soarele mă supăra atât de tare, încât intrai în ţeava unui tun, ca să mă odihnesc puţin. Şi nici nu apucasem bine să intru în ţeava, că am şi adormit buştean.

Am uitat să vă spun că era tocmai ziua de patru iunie. La ora unu, toate tunurile trăgeau salve în cinstea zilei aceleia. Tunurile fuseseră încărcate de cu zori, şi cum nimeni nu putea bănui că mă găsesc vârât în ţeavă, fui azvârlit peste case, pe celălalt mal al râului, în curtea unui fermier, între Bermondsey şi Deptford. Aci căzui într-o claie mare de fân şi din pricina buimăcelii, dormii mai departe, după cum e lesne de înţeles.

Cam peste vreo trei luni, fânul se scumpi într-atât, încât fermierul îşi spusese, pe bună dreptate, că ar lua preţ bun dacă ar vinde ceea ce-i prisosea. Claia în care dormeam eu, fiind cea mai mare (avea pe puţin cinci sute de care) fu încărcată cea dintâi.

Mă trezi larma oamenilor care puseseră scările, vrând să urce sus, pe claie. Pe jumătate adormit, şi fără să-mi dau bine seama unde mă aflu, încercai să fug şi mă prăbuşii, căzând peste stăpânul fânului. Din cădere, eu însumi n-am păţit nimic, dar fermierul a tras ponosul pentru amândoi.

A rămas mort sub mine, fiindcă fără voia mea căzând, îi frânsesem junghetura. Spre deplina mea linişte însă, am aflat mai pe urmă că individul era un nemernic, care păstra roadele ţarinilor până ce se producea o amarnică scumpete, pentru a le vinde apoi cu neîngăduite câştiguri. Astfel că moartea lui cumplită l-a ajuns pe bună dreptate, iar pentru cei mulţi ea a fost o adevărată binefacere.

Şi vă puteţi uşor închipui, domnii mei, cât de mirat am fost când mi-am venit cu totul în fire şi mi-am legat gândurile de atunci de cele cu care adormisem trei luni mai înainte. Vă puteţi de asemenea închipui cât s-au minunat prietenii mei din Londra când, după multe zadarnice căutări, m-au văzut ivindu-mă pe neaşteptate. Dar, să mai bem un păhărel. După aceea vă voi mai povesti iarăşi câteva din aventurile mele.