Un reportaj important

Surpătura

A fost trezit de soneria telefonului. Era directorul ziarului.

— Luaţi maşina şi plecaţi imediat, i-a spus. In Valle Ortica s-a ivit o mare surpătura... Valle Ortica, exact, aproape de Goro... Un sat a fost acoperit, trebuie să fie şi victime... Veţi vedea la faţa locului. Nu pierdeţi timpul. Şi aveţi grijă!

Era pentru prima oară când i se încredinţa un reportaj important, şi răspunderea îl îngri­jora. Cu toate acestea, socotind că dispunea de timpul necesar, se linişti. Erau cam două sute de kilometri de şosea, în trei ore avea să ajungă. Îi rămânea întreaga după-amiază pentru investigaţie şi pentru a-şi redacta „materialul". Un reportaj comod, se gândi; se va descurca onorabil, ce mai.

Plecă în acea dimineaţă rece de februarie. Şoselele fiind aproape pustii, se putea rula cu viteză. Fu aproape surprins să vadă apropiindu-se contururile dealurilor, după care, printre fuioare de negură, distinse zăpada de pe culmi.

Între timp se gândea la surpătură. Era, poate, o catastrofă, cu sute de victime; ar avea ceva de lucru, câteva coloane, două-trei zile la rând şi, cu toate că nu avea suflet rău, nu se întrista de durerea atâtor oameni. Se mai gândi şi la neplăcerile con­curenţei, la colegii de la alte ziare, şi-i închipuia deja la faţa locului în căutare de informaţii pre­ţioase, mult mai iuţi şi mai vicleni decât el. Începu să se uite neliniştit la toate maşinile care mergeau în aceeaşi direcţie. Fără îndoială, toate se îndreptau spre Goro, spre surpătură. De mai multe ori, zărind o maşină rulând departe pe bandă, apăsa pe acce­leraţie ca s-o ajungă şi să vadă cine e în ea; de fiecare dată era convins că avea să dea de un coleg, în schimb erau mereu figuri necunoscute, în cea mai mare parte oameni de la ţară, feţe de arendaşi şi samsari şi chiar un preot. Aveau un aer plictisit şi somnolent, ca şi cum îngrozitoarea nenorocire n-ar fi avut pentru ei nici cea mai mică importanţă.

La un moment dat părăsi banda de asfalt şi coti la stânga, luând-o spre Valle Ortica, pe un drum îngust şi prăfos. Deşi era spre sfârşitul dimineţii, nu se vedeau semne anormale: nici militari, nici ambulanţe şi nici camioane cu aju­toare, cum îşi închipuise. Totul băltea în letargia hibernală, doar câteva case ţărăneşti scoteau pe coş un fir de fum.

Bornele străzii arătau: până la Goro km 20, km l9, km l8, şi totuşi, nu era nici cea mai mică agitaţie sau alarmă. Privirile lui Giovanni scrutau zadarnic flancurile abrupte ale munţilor, pentru a descoperi fractura, alba cicatrice a surpăturii.

Sosi la Goro spre prânz. Era una din acele regiuni stranii, cu văi părăsite, care par rămase în urmă cu o sută de ani; regiuni sumbre şi neospitaliere, oprimate de munţi mohorâţi, fără păduri vara sau zăpezi iarna, unde abia dacă mai locuiesc câteva familii disperate.

Piaţeta centrală era în acel moment pustie. Ciudat, îşi spuse Giovanni, se poate ca după o asemenea catastrofă să fi fugit cu toţii sau să se fi închis în casă? Dar dacă, se gândi el, surpătura s-ar fi petrecut într-o altă localitate din apropiere, şi toţi s-ar fi dus în locul cu pricina? Un soare palid lumina faţada unui hotel. Giovanni coborî din maşină, deschise uşa cu geam şi auzi o mare zarvă, ca de lume veselă ce lua masa.

Într-adevăr, gazda lua masa împreună cu nume­roasa lui familie. În acea perioadă, evident, nu era nici picior de client. Giovanni se scuză, se prezentă ca fiind ziarist, ceru informaţii despre surpătură.

— Surpătură, ziceţi? făcu gazda, o namilă vulgară şi foarte sociabilă. Aici nu prea sunt surpături... Dar poate doriţi să luaţi masa, luaţi loc, luaţi loc. Aşezaţi-vă lângă noi, dacă îngăduiţi. Dincolo, în salon, n-am făcut cald.

Insista ca Giovanni să mănânce cu ei, în timp ce, fără să le pese de noul-venit, doi băieţi de vreo cincisprezece ani provocau în rândul comesenilor hohote de râs, prin aluzii familiare. Gazda dorea sincer ca Giovanni să poposească acolo, îi garanta că nu era uşor să găseşti în altă parte o mâncare gătită, pe vremea aceea; dar el nu mai avea răbdare; o să mănânce, sigur că da, dar înainte de toate voia să vadă surpătura şi nu-şi explica de ce la Goro nu se ştia nimic. Directorul îi dăduse indicaţii clare.

Cum cei doi nu cădeau de acord, băieţii de la masă ciuliră urechile.

— Surpătură? făcu la un moment dat un puşti cam la doisprezece ani, care intuise treaba. Sigur că da, este, dar mai sus, la Sant'Elmo, strigă el, bucuros să se arate mai informat decât taică-său. La Sant'Elmo s-a-ntâmplat; l-am auzit eu pe Longo, ieri!

— Pe Longo ţi l-ai găsit? îl repezi gazda. Tacă-ţi fleanca. Ce să ştie Longo? A fost o singură surpătură pe când eram eu copil, dar mult mai jos de Goro. Poate c-aţi şi zărit-o, domnu', cam la zece kilo­metri de-aici, unde drumul se...

— Ba da, tată, îţi spun eu! insistă puştiul. La Sant'Elmo s-a-ntâmplat!

Ar fi continuat tot aşa, dacă Giovanni nu i-ar fi întrerupt:

— Bine, eu mă duc până la Sant'Elmo să văd cum stă treaba.

Gazda şi ai săi l-au însoţit până în piaţă, vădit interesaţi de automobil, un model nou care nu fusese văzut prin părţile acelea.

Doar patru kilometri erau până la Sant'Elmo, însă lui Giovanni îi păreau nesfârşiţi. Drumul urca pe serpentine strânse şi atât de înguste, încât era nevoie să recurgi deseori la marşarier. Valea devenea tot mai întunecată şi sumbră. Doar un îndepărtat dangăt de clopot îi aduse alinare lui Giovanni.

Sant'Elmo era un sat şi mai mic decât Goro, mai sărăcăcios şi mai dezolant. Era abia unu fără un sfert, şi deja s-ar fi spus că seara e pe undeva pe-aproape; poate din pricina mohorelii munţilor ce-l flancau sau a senzaţiei de pustiire.

Giovanni se simţea încolţit. Unde avusese loc blestemata aia de surpătură? Era oare cu putinţă ca directorul să-l expedieze aşa urgent, dacă n-ar fi fost sigur de informaţie? Nu cumva se înşelase în privinţa denumirii locului? Timpul se scurgea iute, iar el risca să lase ziarul fără reportaj.

Opri maşina, ceru lămuriri unui băiat, care păru să înţeleagă treaba pe loc.

— Surpătură? E acolo sus, răspunse, arătând spre culme. In douăzeci de minute sunteţi acolo.

Apoi, văzându-l pe Giovanni că dă să se urce în maşină, îl preveni:

— Nu se poate trece cu maşina, trebuie să mergeţi pe jos, e doar o cărare.

Fu de acord să facă pe călăuza.

Ieşiră din sat, căţărându-se pe un drumeag de catâri, noroios, de-a curmezişul unei costişe. Giovanni se ţinea cu greu de băiat şi nu mai avea suflu să pună întrebări. Dar ce importanţă mai avea? In curând o să se vadă surpătura, repor­tajul era asigurat, şi unde mai pui că era primul ziarist ajuns la faţa locului. (Curios însă că nu era nimeni acolo; aşadar nu fuseseră victime şi nu se ceruseră ajutoare, cel mult vreo casă nelocuită fusese luată la vale.)

— Uitaţi, aici, spuse în cele din urmă băiatul. Ajunseseră în dreptul unui soi de contrafort.

Şi arătă cu degetul. In faţă, pe partea opusă a văii, se zărea o surpătură gigantică de pământ roşcat. Din vârful fracturii până în fundul văii, unde se îngrămădiseră stâncile mai mari, erau cam trei sute de metri. Dar nu era de înţeles cum în locul acela ar fi putut să existe vreodată un sat sau o aşezare de case. Suspecte erau apoi unele plante agăţate pe povârnişuri.

— Vedeţi podul acela, domnu'? întrebă băiatul, arătând spre ceea ce mai rămăsese dintr-o con­strucţie prăbuşită chiar pe fundul văii, în grămada de stânci roşii.

— Nu locuieşte nimeni acolo? întrebă Giovanni uluit, nevăzând suflet de om oriunde s-ar fi uitat; doar costişe pustii, colţi de stânci, pietre jilave brăzdate de pâraie, brâie de piatră ocrotind mici petice cultivate, pretutindeni o posomorâtă culoare feruginoasă şi, pe deasupra, cerul se umpluse încet de nori.

Băiatul se uită la el fără să înţeleagă.

— Şi când s-a întâmplat asta ? insistă Giovanni. Acum câteva zile, nu?

— Cine mai ştie când! făcu băiatul. Unii spun că acum trei sute de ani, alţii chiar patru sute. Dar când şi când se mai desprinde câte-o bucată.

— Dobitocule! urlă Giovanni, ieşindu-şi din pepeni. Nu puteai să mi-o spui înainte?

O surpătură de acum trei sute de ani, asta-i trebuia lui acum, curiozitatea geologică din Sant'Elmo, trecută poate în ghidurile turistice! Unde mai pui resturile de zid din fundul văii, poate că fusese un pod roman! Ce stupizenie, şi nu mai e mult şi se întunecă. Dar unde, unde era surpătură aia ?

Coborî în goană pe drumeagul de catâri, urmat de băiatul aproape în lacrimi, temător că s-a zis cu bacşişul. Panica băiatului era incredibilă: nu reuşea să priceapă de ce Giovanni se enervase şi alerga după el implorându-l, în speranţa să-l îm­buneze.

— Domnul caută surpătură! îi anunţa el pe cei ce-i ieşeau în cale, arătând spre Giovanni. Eu cre­deam că voia să vadă surpătură de la podul vechi, dar nu pe aia o caută. Ştii cumva unde s-a surpat pământul? continua el să întrebe oamenii.

— Stai puţin! îi răspunse în cele din urmă o bătrânică ce-şi făcea de lucru în faţa casei. Stai aşa, să-l chem pe bărbatu-meu!

Curând, precedat de o mare zarvă de copite, apăru în prag un bărbat la vreo cincizeci de ani, dar deja uscat, cu o înfăţişare mohorâtă.

— Aha, au venit să vadă! începu el să voci­fereze de îndată ce-l văzu pe Giovanni. Nu-i de-ajuns că totul se duce de râpă, acum domnii vin să vadă spectacolul! Haideţi, veniţi să vedeţi!

Striga spre ziarist, dar se înţelegea că îşi vărsa focul în general şi că nu îl viza neapărat pe el. Îl apucă de braţ pe Giovanni şi-l duse pe un drumeag leit cu cel de mai înainte, împrejmuit de brâie de pietre grosolane. In acea clipă, ducându-şi mâna stângă la piept ca să-şi încheie mai bine paltonul (frigul se făcea tot mai simţit), Giovanni îşi aruncă din întâmplare ochii pe ceasul de la mână. Era deja cinci şi un sfert, în curând avea să se întunece şi el nu aflase de fapt nimic despre surpătură, nici măcar locul. Măcar ţăranul ăsta îngrozitor să-l scoată din încurcătură!

— Sunteţi mulţumit? Asta e, priviţi-o bine, blestemata de surpătură! făcu la un moment dat ţăranul, oprindu-se; şi cu bărbia, în semn de ură şi dezgust, arăta spre acel lucru nelegiuit.

Giovanni se trezi la marginea unui teren de câteva sute de metri pătraţi, o bucată de pământ cu totul neînsemnată dacă nu s-ar fi aflat pe coasta muntelui abrupt, un câmp artificial, câştigat prin trudă, palmă cu palmă, şi sprijinit de un zid de piatră. Cel puţin o treime din suprafaţa lui era însă năpădită de pământ şi pietre. Ploile, poate, sau umezeala anotimpului, sau cine mai ştie ce, făcuseră să alunece pe acel teren o mică parte de munte.

— Aţi văzut, da, sunteţi mulţumit acum? voci­fera ţăranul, pornit nu împotriva lui Giovanni, despre intenţiile căruia nu ştia nimic, ci împotriva ceasului rău care îl va fi costat luni şi luni de muncă.

Şi Giovanni se uită buimac la surpătură, o zdrelitură a muntelui, o inepţie mizerabilă, ce mai. Nici vorbă să fie asta surpătura lui, undeva trebuia să fie o eroare, recunoscu el descurajat. Timpul se scurgea şi, înainte să se lase noaptea, trebuia să telefoneze la ziar.

Îl lăsă de izbelişte pe ţăran, dădu fuga în piaţetă, unde îşi lăsase maşina, îi întrebă cu ultimele puteri pe cei trei mitocani care-i pipăiau cauciucurile:

— Unde-i surpătura? urlă el, ca şi cum ei ar fi fost vinovaţi.

Munţii se închideau în beznă.

Un lungan îmbrăcat cât de cât cuviincios se ridică de pe o treaptă a bisericii, pe care până în acel moment stătuse şi fumase, şi se îndreptă spre Giovanni:

— Cine v-a spus? Cine v-a dat informaţia? îl întrebă fără ocoliş. Cine tot vorbeşte de surpături? întrebă pe un ton nu tocmai dezinteresat, parcă de ameninţare subînţeleasă, ca şi cum, auzind pomenindu-se de acel subiect, i-ar fi fost silă. Brusc, mintea lui Giovanni fu străbătută de un gând consolator: trebuia să fie ceva deocheat şi nelegiuit în povestea cu surpătura. Iată de ce toţi se puseseră de acord să împiedice investigaţiile, iată de ce autorităţile nu fuseseră înştiinţate şi nimeni nu alergase la faţa locului. Ah, dacă în locul unui simplu reportaj despre dezastru, cu inevitabilele lui clişee, îi fusese scris să descopere un complot ca la carte, cu atât mai extraordinar în aceste locuri uitate de lume!

— Surpătura! mai spuse individul dispreţuitor, înainte ca Giovanni să aibă timp să-i răspundă. O prostie mai mare n-am auzit de când mă ştiu! Şi dumneavoastră cum aţi putut să credeţi aşa ceva? încheie, întorcându-i spatele şi văzându-şi calm de drum.

Oricât era de aprins, Giovanni n-a avut curajul să-l oprească.

— Ce voia să spună tipul? îl întrebă după aceea pe unul din mitocani, care părea niţel mai breaz.

— Ehei, făcu râzând tânărul, vechea poveste! Ehei, nu vorbesc, fiindcă nu vreau necazuri! Nu ştiu o boabă.

— Ţi-e frică de ăla? îl puse la punct unul dintre ceilalţi doi. Fiindcă tipul e un escroc, ai amuţit, nu? Surpătura? Se-nţelege că există!

Mitocanul îi explică lui Giovanni, lacom să afle dedesubturile, cum stă treaba. Individul avea două case de vânzare, imediat ce ieşeai din Sant'Elmo, însă pe-acolo terenul nu ţinea, mai devreme sau mai târziu pereţii aveau să se ducă la vale, deja apăruseră câteva crăpături, şi ca să-i repari s-ar fi cuvenit lucrări serioase şi cheltuieli pe măsură. Puţini ştiau lucrul ăsta, dar zvonul se răspândise şi nimeni nu mai voia să cumpere. Iată de ce indi­vidul ţinea morţiş să dezmintă.

Aici să fie misterul? Melancolică seară în munţi, printre oameni stupizi şi misterioşi. Se lăsa întunericul, sufla un vânt îngheţat. Oamenii, umbre nesigure, dispăreau unul câte unul, uşile cocioabelor se închideau scârţâind, chiar şi cei trei mitocani se plictisiseră să se tot uite la maşină şi, pe neaşteptate, îşi luaseră valea.

Nu mai are rost să întreb, îşi spuse Giovanni. Fiecare o să-mi dea alt răspuns, cum s-a şi întâmplat, fiecare o să mă ducă să văd alte locuri, fără nici o relevanţă pentru ziar. (Adevărul e că fiecare îşi are surpătura lui, unuia i-a fost îngro­pat terenul, celuilalt i se surpă groapa de bălegar, altcineva are parte de prăvălirea pietrişului, fiecare cu nenorocita lui de surpătura, nu însă cea care-l interesează pe Giovanni, marea surpătura, despre care să scrie trei coloane de ziar, poate chiar marea lui şansă).

În tăcerea adâncă se auzi încă o dată un dangăt îndepărtat de clopot, şi-atât. Giovanni se urcase în maşină, ambala motorul, aprindea farurile şi se aşternea la drum, dezamăgit.

Ce lucru trist, îşi spunea, şi cine ştie cum se petrecuse. Ştirea despre un fapt de nimic, poate minuscula surpătură de pe terenul ţăranului iste­ric, ajunsese în chip ciudat în oraş, pe căi inex­plicabile, şi pe drum se deformase din ce în ce mai mult, până la a se transforma într-o tragedie. Erau multe asemenea poveşti, în fond asta se încadra în normalitatea vieţii. Numai că acum Giovanni era bun de plată. El n-avea chiar nici o vină, e-adevărat, dar se-ntorcea cu mâinile goale şi avea să facă o figură proastă. Dacă nu cumva...

Dar surâse, realizând absurditatea acelui lucru. Maşina trecuse deja de casele din Sant'Elmo, prin serpentinele strânse şoseaua se cufunda în concavităţile negre ale văii, în jur, nici ţipenie. Cobora cu un uşor foşnet de prundiş, cele două raze ale farurilor luminau împrejurimile, bătând uneori pe peretele opus al râpei, pe norii joşi, pe stânci sinistre, pe copaci morţi. Maşina cobora încet, întârziată parcă de o ultimă speranţă.

Până în clipa când motorul tăcu sau, cel puţin, aşa păru, fapt e că Giovanni auzi în spatele lui, probabil o halucinaţie, dar putea şi să nu fie; auzi în spatele lui începutul unei imense prăvăliri care părea să clatine pământul; şi inima lui fu cuprinsă de o spaimă de nedescris, în chip ciudat asemănătoare bucuriei.

Dino  Buzzati