Cazanul copilariei

Spune Cioran ca daca ajungi sa te gandesti numai la copilarie, inseamna ca s-a incheiat ciclul tau de viata.
M-am intrebat daca asa stau lucrurile cu adevarat si am ajuns la concluzia ca da. Numai ca vreau sa explic in ce fel este ciclul vietii tale incheiat daca te gandesti numai la copilarie. Unii isi pot inchipui ca esti pe moarte, ca nu ti se mai intampla nimic altceva decat ca stai cu gandul in trecut, cu o figura plina de tristete. Cumva cam cum a patit bunica mea din partea tatei, care, pe patul de moarte, m-a vazut trecand pe-acolo si m-a intrebat: "Tu esti, Toadere?", strigandu-ma cu numele sotului ei trecut demult in lumea dreptilor. 

Ori eu percep altfel lucrurile. In fond, de ce vad oamenii copilaria ca pe un loc unde ar vrea sa se intoarca? Pentru ca acolo era paradisul, cum spune Cioran? Pentru ca in copilarie nu ai niciun fel de grija si nu trebuie decat sa te joci de dimineata pana seara, cele ale traiului fiindu-ti asigurate de parinti? Poate ca si asta conteaza. Numai ca altundeva se ascunde esentialul: atunci, in copilarie, s-au intamplat toate lucrurile care te-au definit ca adult. Atunci s-au deschis usile viitorului, s-au prefigurat liniile de forta ale evolutiei fiecaruia dintre noi. In copilarie, toti cei dintr-o generatie citesc aceleasi carti, vad aceleasi filme, asculta aceeasi muzica, aud aceleasi teorii despre lumea in care traim. Dar toate aceste lucruri actioneaza diferit in fiecare dintre noi. Cand eram copil, citeam Winnetou. Dar si Liiceanu citea Winnetou. Eu am devenit matematician, el filosof. Eu m-am transformat intr-un tip retractil, care, in fond, respinge lumea si nu face decat sa supravietuiasca. Liiceanu a devenit un om de afaceri, implicat, activ, care da senzatia ca a descoperit sensul vietii.

Vad maturizarea ca un fel de iesire dintr-un cazan imens in care fierb de-a valma jucarii, carti, intalniri, poezii, saruturi furate, mirari, lacrimi, lectii, desene, radicali, brazi de Craciun, povesti, sperante, stele palpaind, prietenii, catei si pisicute, profesori, colectii de servetele si de timbre, perne pufoase, spaime nocturne, masele de minte, filme, cantareti preferati, sentimente, pusculite, peisaje, aventuri, descoperiri, entuziasme, tabere, intariri de sfarcuri si cate si mai cate. Iesim de-acolo si ne transformam fiecare in altceva. Si unii dintre noi, ajunsi la varsta bilanturilor, isi dau seama ca n-au facut ce ar fi vrut sau ce ar fi putut, ca au mers pe cai gresite, care nu duc nicaieri, ca ar vrea sa schimbe ceva dar nu mai pot. Si atunci ii duce gandul la cazanul copilariei, acela din care ar fi putut alege sa iasa in alt fel, cu alte ganduri, cu alte convingeri, sa aleaga, la urma urmei, altceva. Oh, daca ne-am putea intoarce in cazan, daca am mai putea fierbe putin in valtoarea lui, atunci poate am iesi altfel de-acolo, transformandu-ne incet incet nu in oamenii care suntem, ci in oamenii care am fi vrut sa fim. 

De asta stau oamenii cu gandul la anii copilariei. Intr-un fel, recursul permanent la acei ani e semn al esecului ca adult. Si in acest sens, intr-adevar ciclul vietii s-a incheiat, pentru ca odata ce ai descoperit ca totul a fost gresit, de obicei e prea tarziu ca sa mai poti schimba ceva.