Raph era un american tipic pentru epoca sa şi, în acelaşi
timp, remarcabil de urât, după criteriile americane ale vremurilor noastre.
Structura osoasă a maxilarelor sale era impresionantă şi musculatura pe
potrivă. Nasul îi era coroiat şi lătăreţ, iar ochii negri – mici şi depărtaţi,
din cauza amintitului nas. Avea gâtul gros, corpul masiv, degetele spatulate,
cu unghii puternic curbate.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
Se afișează postările cu eticheta Isaac Asimov. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Isaac Asimov. Afișați toate postările
miercuri, 12 februarie 2014
vineri, 17 mai 2013
Ultima intrebare a lui Asimov
Ultima
întrebare
Ultima întrebare
a fost formulată pentru întâia oară, pe jumătate în glumă, în ziua de 21 mai
2061, într-un moment când omenirea păşea spre lumină. Întrebarea a apărut ca
urmare a unui pariu pus pe cinci dolari la beţie şi faptele s-au petrecut după
cum urmează:
Alexander Adell
şi Bertram Lupov erau doi dintre credincioşii slujitori ai lui Multivac. Ei
cunoşteau mai bine decât oricare altă fiinţă omenească ce anume se ascundea
înapoia faţadei reci, clicăitoare şi pâlpâitoare - care se întindea pe mulţi
kilometri - a giganticului calculator. Aveau, cel puţin, o noţiune despre
planul general de relee şi circuite care crescuseră cu mult dincolo de punctul
în care un singur om ar fi putut pricepe totul în mod exact.
sâmbătă, 6 aprilie 2013
Spiritul lui Asimov
11 ani de la moartea lui Asimov. Uite ce poveste frumoasa a
scris el, printre nenumarate alte povesti frumoase:
Noaptea muzicii
Întâmplarea
face să am un prieten care, câteodată, dă de înţeles că el ar putea chema
spiritele din nemăsuratele adâncimi. ...Sau măcar un spirit; unui mititel, cu
puteri limitate. Amicul meu vorbeşte uneori despre asta, dar numai după ce-a
ajuns la cel de-al patrulea pahar de whisky cu sifon. E un punct delicat de
echilibru ― la al treilea, habar nu are de spirite (de cele de tip
supranatural, fireşte), iar la al cincilea i se închid ochii de somn.
duminică, 3 martie 2013
Asimov si omuletul din metrou
Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare;
de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic
Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu
coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de
pasageri.
Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe
conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a
procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen
Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni.
Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte
irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat
atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.
joi, 8 noiembrie 2012
O poveste a lui Asimov
Ultima
navetă
―
Presupun că odată şi-odată trebuia să se termine! a oftat Virginia Ratner.
Apoi
a privit îndurerată pe fereastră, către marea ce sclipea în lumina soarelui,
adăugând:
―
Cel puţin, avem vreme frumoasă pentru ultima cursă, deşi o furtună cu lapoviţă
s-ar fi potrivit mai bine stării mele de spirit.
Robert
Gill, ofiţer superior al Agenţiei Spaţiale Terestre, s-a întors spre ea cu o
expresie lipsită de orice urmă de bunăvoinţă.
― Te
rog, nu te smiorcăi! Chiar tu ai spus că odată şi-odată trebuia să se termine.
―
Dar de ce să fiu eu pilotul ultimei curse?
marți, 11 septembrie 2012
Cinci minute cu Asimov
Simţul tăinuit
Acordurile cadenţate ale unui vals de Strauss umpleau
odaia. Melodia creştea şi descreştea în intensitate sub degetele sensibile ale
lui Lincoln Fields; pe sub pleoapele pe jumătate coborâte, pianistul aproape că
putea zări perechi rotindu-se pe parchetul lustruit al unei săli de bal.
Muzica îl afectase întotdeauna în felul acela. Îi copleşea
mintea cu vise de pură frumuseţe, transformându-i camera într-un paradis sonor.
Mâinile sale alunecară peste clape în ultimele înlănţuiri minunate de acorduri,
apoi se opriră, pline de regret.
duminică, 2 septembrie 2012
Calatoria in timp a lui Asimov
Schimb cinstit
Leşinam
şi îmi reveneam fără încetare şi, din când în când, în cap îmi răsuna un
fragment de melodie.
Apoi
au venit şi cuvintele: "În timp ce prostănacii ajung baroni şi lorzi,
nimic nu li se oferă celor deştepţi, dar anonimi".
Mi-am
dat seama că era lumină, apoi am văzut faţa lui John Sylva aplecându-se
deasupra mea.
―
Bună, Herb, au rostit buzele lui.
Nu
am auzit cuvintele, dar i-am văzut buzele formându-le. Am dat din cap şi iarăşi
am leşinat. Când mi-am revenit din nou, era întuneric. O soră medicală se
fâţâia în preajma mea, dar am stat liniştit şi individa a dispărut în cele din
urmă.
Mă
aflam într-un spital, fără îndoială.
sâmbătă, 18 august 2012
O poveste senzationala a lui Isaac Asimov
Sentimentul
puterii
Jehan Shuman se obişnuise cu
persoanele care deţineau autoritate pe Pământul aflat de atâta vreme în stare
de conflict. El era un simplu civil, dar concepea programele utilizate în cele
mai avansate calculatoare militare. Ca atare, generalii îl ascultau cu
atenţie. La fel şi şefii diverselor comisii ale Congresului.
În salonul Noului
Pentagon, existau acum reprezentanţi ai ambelor categorii. Chipul generalului
Weider era tăbăcit şi ars de spaţiu, iar gura mică avea buzele ţuguiate într-un
cerculeţ. Congresmanul Brant avea tenul neted şi ochii limpezi. Fuma tutun
denebian cu aerul unuia al cărui patriotism era atât de notoriu încât îşi putea
permite asemenea gesturi.
marți, 7 august 2012
O povestire a lui Isaac Asimov
PISICUŢA TEMPORALĂ
Întâmplarea
aceasta mi-a fost istorisită cu mult timp în urmă de moş Mac, care locuia
într-o cocioabă, dincolo de colina din faţa casei părinţilor mei. Moş Mac
fusese prospector în centura asteroizilor în timpul Goanei după Aur din ‘37,
iar acum îşi petrecea majoritatea timpului hrănindu-şi cele şapte pisici.
— De
ce vă plac atât de mult pisicile, domnule Mac? îl întrebasem.
Bătrânul miner mă privise şi se scărpinase în barbă.
— Ei
bine, îmi răspunsese, îmi amintesc de animalele mele de pe Pallas. Ele
aduceau cu mâţele – aveau aceeaşi formă a capului – şi erau cele mai
inteligente creaturi pe care le-am văzut vreodată. Au murit toate!
Îmi păruse rău şi i-o
spusesem. Mac suspinase.
— Cele
mai inteligente creaturi, repetase el. Erau pisici cvadridimensionale.
— Cvadridimensionale, domnule Mac? Dar a patra dimensiune este
timpul…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)