Ultima
navetă
―
Presupun că odată şi-odată trebuia să se termine! a oftat Virginia Ratner.
Apoi
a privit îndurerată pe fereastră, către marea ce sclipea în lumina soarelui,
adăugând:
―
Cel puţin, avem vreme frumoasă pentru ultima cursă, deşi o furtună cu lapoviţă
s-ar fi potrivit mai bine stării mele de spirit.
Robert
Gill, ofiţer superior al Agenţiei Spaţiale Terestre, s-a întors spre ea cu o
expresie lipsită de orice urmă de bunăvoinţă.
― Te
rog, nu te smiorcăi! Chiar tu ai spus că odată şi-odată trebuia să se termine.
―
Dar de ce să fiu eu pilotul ultimei curse?
―
Pentru că eşti cel mai bun pilot al nostru şi pentru că vrem ca totul să meargă
strună. De ce mi s-a încredinţat mie lichidarea Agenţiei? Ca să avem un
final fericit.
― Fericit?
a exclamat Virginia, cu ochii ţintă la încărcătura uriaşă de marfă şi la
şirul interminabil de pasageri ― nimic din ceea ce vedea nu avea să se mai
repete.
Pilotase
navete vreme de douăzeci de ani, fiind conştientă în permanenţă că avea să vină
şi un sfârşit. Ar fi fost de aşteptat ca asemenea gânduri s-o îmbătrânească,
dar Virginiei nu-i apăruse niciun fir alb în păr şi niciun rid pe faţă. Cine
ştie, poate că aceasta era consecinţa unei vieţi trăite în continuă fluctuaţie
gravitaţională...
Acum,
femeia era într-o dispoziţie rebelă.
― Mi
s-ar părea un gest de o ironie dramatică, a continuat ea, sau, mă rog, de
dreptate dramatică dacă naveta ar sări în aer la decolare... Un protest al
bătrânului Pământ...
Gill
a clătinat din cap a reproş.
― Ar
trebui să-ţi fac raport pentru ce-ai zis acum. Presupun, însă, că e doar o
criză acută de nostalgie.
―
N-ai decât să-mi faci raport! O să mă treacă în categoria periculoşilor
instabili şi n-o să mai am voie să pilotez. Pot să mă aşez alături de cei şase
sute şaisprezece pasageri şi voi fi al şase sute şaptesprezecelea. Naveta va fi
pilotată de altcineva, care va intra în istorie drept...
―
N-am de gând să-ţi fac raport! a întrerupt-o Gill. Şi n-o să se întâmple nimic.
În zilele noastre, decolările nu mai sunt periculoase.
―
Nu-i chiar aşa! I-a contrazis Virginia posomorâtă. Ştii cazul lui Enterprise
60...
―
Acum faci pe buletinul de ştiri? Asta s-a întâmplat în urmă cu o sută şaizeci
de ani, şi de atunci n-a mai avut loc niciun accident. De când avem
echipamentul antigravitaţional, nici măcar nu ne mai putem plânge că e prea
mult zgomot. Zilele de care vorbeşti ţin de domeniul istoriei. Cred că mai bine
te-ai duce pe puntea de observaţie. Au mai rămas doar treizeci de minute până
la decolare.
― Ei
şi? Nu mai lipseşte decât să-mi explici că decolarea e complet automatizată şi
că nu-i nevoie de prezenţa mea...
―
Asta o ştii şi singură, fără să ţi-o spun eu. Totuşi, prezenţa ta pe punte ţine
de regulament şi de tradiţie.
― Mi
se pare că acum tu eşti nostalgic. Ţi-e dor de timpul când pilotul avea într-adevăr
un rol important şi nu devenea celebru doar pentru simplul fapt de a fi
prezidat lichidarea unui capitol măreţ al istoriei noastre. Dar mă duc..., a
adăugat Virginia şi i-a întors spatele superiorului său, deplasându-se spre
tunelul central de parcă ar fi fost un fulg purtat de curenţii dimineţii.
Îşi amintea de zilele agitate din trecut, când echipamentul
antigravitaţional era încă în faza de experiment şi aveau nevoie de instalaţii
de decolare mai mari decât naveta în sine. Pe atunci, dezlipirea de Pământ te
scutura bine, şi uneori nici nu reuşea. De aceea, mulţi muncitori spaţiali
preferau lifturile demodate, acum scoase din uz.
Între timp, sistemul antigravitaţional fusese miniaturizat,
până când fiecare navă ajunsese să aibă propria ei instalaţie. Aceasta nu dădea
niciodată greş şi era folosită atunci când se transportau pasageri ― care aveau
încredere oarbă în respectivul procedeu ― sau marfă ce putea fi deplasată în
interiorul calei cu ajutorul unor dispozitive
cu jeturi de aer, fără fricţiune, şi al levitaţiei magnetice, de către nişte
tehnicieni care ştiau să manevreze obiecte voluminoase fără greutate, dar nu
lipsite de inerţie.
Niciodată
nu existase vreun vehicul construit de oameni care să fi fost atât de
impresionant, atât de complex, atât de computerizat ca navetele spaţiale,
pentru că niciun alt vehicul nu trebuise să se lupte cu gravitaţia Pământului.
Desigur, odinioară fuseseră navele primitive, care nu aveau sisteme
antigravitaţionale şi care depindeau de rachete chimice pentru a-şi procura
fiecare fărâmă de energie. Numai că acelea puteau fi asemuite cu dinozaurii din
vremurile preistorice!
Cât
despre navele care se deplasau numai în spaţiu, făcând legătura între o aşezare
spaţială şi o staţie energetică sau între o fabrică şi o instalaţie pentru
producerea mâncării ― fie ele şi de pe Lună ― acestea nu puteau fi luate în considerare.
Gravitaţia pe care ele o aveau de învins era nulă sau foarte scăzută, aşa că
erau nişte obiecte simple, aproape fragile.
Acum,
Virginia se afla în cabina pilotului, privind instrumentele de măsură
computerizate, care-o informau cu precizie despre funcţionarea fiecărui aparat
de la bord, despre localizarea geamantanelor, a pasagerilor şi despre numărul
acestora. (Totul trebuia verificat cu grijă. Era de neconceput să omită ceva!)
De
acolo, avea o panoramă de trei sute şaizeci de grade asupra zonei unde staţiona
nava. S-a surprins privind-o gânditoare. De aici, în zilele eroice de demult,
omul pornise curajos în spaţiu. De aici, rasa umană fusese azvârlită în imensitatea
cerului pentru a construi primele structuri spaţiale: staţii de producere a
energiei, care funcţionau târâş-grăpiş, fabrici care aveau mereu nevoie de
reparaţii, aşezări spaţiale în care de-abia dacă puteau fi adăpostiţi zece mii
de oameni.
Acum
însă, uriaşul, complexul centru tehnologic dispăruse. Încetul cu încetul,
fusese demontat, până când nu mai rămăsese decât platforma de decolare a
ultimei navete. Această instalaţie urma să fie părăsită acolo, iar odată cu
trecerea anilor, ea avea să ruginească şi să se descompună, ca un trist
monument al gloriei de odinioară.
Oare
cum fusese posibil ca pământenii să-şi uite atât de uşor trecutul? Împrejurul
navetei se întindeau marea şi uscatul, în întregime pustii. Nu se mai zărea
nici urmă de civilizaţie umană, nici ţipenie de om care să le străbată. Nu mai
existau decât
plantele verzi, nisipul galben, marea albastră...
Sosise
momentul! Ochiul experimentat al Virginiei a remarcat că nava era plină, gata
de plecare, şi că totul funcţiona în parametri normali. Numărătoarea inversă
intrase inexorabil în ultimul minut, satelitul de navigaţie indica un culoar
liber şi nici măcar nu mai era nevoie (era foarte conştientă de asta) să atingă
comenzile manuale.
Nava
s-a desprins de sol lin şi fără zgomot, şi astfel ultimul capitol pentru care
omenirea muncise pe brânci timp de două sute de ani lua sfârşit. Ceilalţi
semeni de-ai lor îi aşteptau pe Lună, pe Marte, printre asteroizi, în
constelaţii de aşezări spaţiale. Ultimul grup de pământeni se ridicase de la sol
ca să li se alăture. În felul acesta, se încheiau cele trei milioane de ani de
stăpânire a oamenilor asupra Pământului, cele zece mii de ani de civilizaţie
pământeană şi cele patru secole de industrializare asiduă. Pământul era lăsat
din nou să-şi petreacă eonii în sălbăticie şi singurătate de către o umanitate
recunoscătoare planetei-mame, din dorinţa de a-i dărui pacea şi odihna
meritată. Şi, fără îndoială, el avea să rămână în veci un monument al originii
oamenilor.
Ultima
navetă străbătea straturile înalte ale atmosferei, iar Pământul se depărta în
urma ei, începând să se micşoreze.
Cincisprezece
miliarde de oameni, locuitori ai spaţiului, juraseră solemn că niciunul dintre
ei nu avea să mai pună piciorul aici, niciodată.
Pământul
era liber! În sfârşit, liber!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu