Cehov - Oglinda care arată strâmb

Oglinda care arată strâmb

    Am intrat cu nevastă-mea în salon. Încăperea mirosea a muşchi şi a igrasie. Când am lumi­nat pereţii, care de un veac nu mai cunoscuseră decât bezna, mii de şoareci şi guzgani au prins a fugi care-ncotro. Am tras uşa în urma noastră şi uşoara adiere stârnită a făcut să foşnească hârtiile ce zăceau maldăr prin unghere. Apropiindu-ne cu lu­mânarea, am văzut că erau manuscrise vechi şi gra­vuri medievale. Pe pereţii înverziţi de vreme, atârnau portretele strămoşilor. Privirea lor trufaşă, aspră, pă­rea să-mi spună:

     — Ar trebui să-ţi rupem urechile, băiete!    

    Paşii noştri răsunau în toată casa. Şi tusea mea trezea acelaşi ecou care trebuie să fi răspuns odinioară şi strămoşilor mei…

Vântul gemea şi urla. În hornul căminului părea că plânge cineva, şi-n plânsul acela era ceva deznădăj­duit. Picături mari de ploaie răpăiau pe geamurile întunecate, care-şi pierduseră luciul, şi răpăiala lor te umplea de jale.

— Ei, strămoşilor, strămoşilor! am oftat eu cu tâlc. Dacă aş şti să mânuiesc condeiul, câte n-aş scrie, privindu-vă portretele! Când te gândeşti că fie­care dintre bătrânii aceştia a fost odată tânăr şi că fiecare dintre ei, bărbat sau femeie, a trăit un întreg ro­man!… Şi încă ce roman! Iată bunăoară bătrânica asta, străbunica mea: aşa cum e, urâtă, slută chiar, îşi are şi ea povestea ei – o poveste cât se poate de interesantă… Vezi oglinda care atârnă în colţul acela? am întrebat-o pe nevastă-mea.

Şi i-am arătat o oglindă mare, cu ramă de bronz în­negrită, atârnată în ungherul cel mai apropiat de por­tretul străbunicii mele.

— Oglinda aceasta are puteri vrăjite: a dus-o la pieire pe străbunica mea, care o plătise cu bani grei şi care nu s-a mai despărţit de ea cât a trăit. Se pri­vea zi şi noapte, se privea neîncetat, chiar şi când mânca sau bea. Când se culca, o lua alături în pat, iar când i-a sunat ceasul, a rugat să-i fie pusă în sicriu. Dorinţa ei n-a fost însă împlinită, fiindcă oglinda n-a încăput acolo.

— Era atât de cochetă? m-a întrebat nevastă-mea.

— Poate. Dar mai erau şi alte oglinzi. De ce i-o fi plăcut atât de mult tocmai asta, şi nu alta? Avea doar oglinzi mai bune. Nu, draga mea, aici se ascunde o taină mare. Asta-i sigur. Oamenii povestesc că în oglindă ar sălăşlui un duh necurat şi că străbunica avea o slăbiciune pentru diavoli. Bineînţeles că toate astea sunt prostii, dar rămâne totuşi neîndoielnic că oglinda cu ramă de bronz are o putere tainică.

Am şters uşor praful de pe oglindă, m-am uitat în ea şi m-am pornit pe un râs cu hohote. Râsul meu a trezit un ecou înfundat. Oglinda arăta strâmb, aşa că faţa mea se schimonosise caraghios: nasul mi se mu­tase pe obrazul stâng, iar bărbia mi se despicase în două şi trăgea într-o parte.

— Ciudate gusturi mai avea străbunica mea! am bâiguit eu.

Nevastă-mea s-a apropiat şovăitoare de oglindă şi s-a privit. Atunci s-a petrecut ceva înfricoşător. A îngălbenit, a început să tremure din toate mădularele şi a dat un ţipăt. Sfeşnicul i-a scăpat din mâini, s-a rostogolit pe parchet şi lumânarea s-a stins. Ne-a în­văluit întunericul. În aceeaşi clipă am auzit prăbuşindu-se ceva greu: era nevastă-mea care îşi pierduse cunoştinţa.

Vântul a prins să geamă şi mai jalnic, guzganii să alerge din nou şi şoarecii să foşnească prin hârtii. Şi când s-a mai desprins un oblon şi s-a prăbuşit în gră­dină, părul mi s-a făcut măciucă. În fereastră s-a ară­tat luna…

M-am aplecat, am ridicat-o pe nevastă-mea şi am scos-o pe braţe din sanctuarul strămoşilor. Nu s-a tre­zit decât a doua zi spre seară.

— Oglinda! Daţi-mi oglinda! a strigat ea în­dată ce şi-a revenit în simţiri. Unde-i oglinda?

O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a dormit, rugându-se întruna să i se aducă oglinda. Plângea cu hohote, îşi smulgea părul din cap, nu-şi găsea loc şi, în cele din urmă, după ce doctorul mi-a spus că ar putea să moară de inaniţie şi că starea ei e cât se poate de îngrijorătoare, mi-am biruit frica, am coborât din nou la etajul de jos şi i-am adus oglinda străbunicii. Cum a văzut-o, a început să râdă de bucurie, a apucat-o nerăbdătoare, a sărutat-o şi şi-a afundat privirea în ea.

Şi iată că de atunci au trecut mai bine de zece ani, şi nevastă-mea tot se mai uită în oglindă, fără să-şi poată desprinde nicio clipă privirea de pe ea.

— Eu sunt oare? şopteşte ea, şi pe faţă i se răs­pândeşte o gingaşă îmbujorare şi o expresie de feri­cire şi de extaz. Da, eu sunt! Toate celelalte oglinzi mint! Şi lumea minte, şi bărbatul meu minte! Dacă m-aş fi văzut mai devreme, dacă aş fi ştiut cum arăt în realitate, nu m-aş fi măritat cu omul acesta! Nu e demn de mine! La picioarele mele ar trebui să cadă cei mai minunaţi, cei mai nobili cavaleri!…

Într-o zi, stând în spatele nevestei mele şi uitându-mă din întâmplare în oglindă, am descoperit înfricoşătoarea taină. Oglinda arăta o femeie de o frumu­seţe răpitoare, cum nu mai văzusem niciodată în viaţă. Era o minune a firii, o desăvârşită îmbinare de frumuseţe, de graţie şi de feminitate. Dar cum? Ce se întâmplase? De ce oare nevastă-mea, atât de urâtă şi lipsită de farmec, părea în oglindă minunată? De ce?

Fiindcă, arătând strâmb, oglinda trăsese în toate părţile faţa ei hâdă şi în urma acestei totale răvăşiri a trăsăturilor, chipul i se făcuse din întâmplare dumnezeiesc. Minus cu minus dăduse plus.

Şi acum, amândoi, nevastă-mea şi cu mine, stăm în faţa oglinzii şi ne privim în ea, fără să ne putem des­prinde măcar o clipă privirea din apele ei: nasul mi s-a deplasat pe obrazul stâng, bărbia mi-e despicată în două şi trage într-o parte, dar chipul nevestei mele este fermecător şi eu mă simt cuprins de o patimă îndârjită, nebună.

— Ha-ha ha! râd eu sălbatec.

Iar nevastă-mea şopteşte cu glas pierdut, abia au­zit:

     — Ce minunată sunt!