Calatoria lui Buzzati

Cei şapte soli

Plecat să explorez împărăţia tatălui meu, cu fiecare zi mă îndepărtez de oraş şi veştile îmi ajung tot mai rar.

Am început călătoria pe când aveam ceva mai mult de treizeci de ani şi au trecut mai bine de opt ani, mai exact opt ani, şase luni şi cincisprezece zile de drum neîntrerupt. La plecare, credeam că în câteva săptămâni aveam să ating cu uşurinţă hotarele împărăţiei, dar am continuat să întâlnesc alţi oameni şi alte ţări; şi pretutindeni, oameni care vorbeau aceeaşi limbă ca mine şi care spu­neau că sunt supuşii mei.

Mă gândesc uneori că busola geografului meu a înnebunit şi, crezând că înaintăm către miazăzi, de fapt ne-am tot învârtit pe loc, fără a mări dis­tanţa ce ne separă de capitală; aceasta ar putea să explice motivul pentru care n-am ajuns încă la ultimul hotar.

Dar cel mai adesea mă bate gândul că acest hotar nu există, că împărăţia se întinde la ne­sfârşit şi că, oricât aş înainta, n-am să pot nici­odată să-i dau de capăt.

Am început să călătoresc când aveam deja peste treizeci de ani, poate prea târziu. Prietenii, şi chiar familia, îmi luau în râs planul, ca pe o inutilă pierdere a celor mai frumoşi ani din viaţă. De altfel, puţini dintre credincioşii mei au con­simţit să plece la drum.

Deşi lipsit de griji — mult mai lipsit decât sunt acum, m-am străduit să pot comunica, în timpul călătoriei, cu cei dragi şi am ales şapte dintre cei mai buni cavaleri din escortă ca să-mi servească drept soli.

Neştiutor, credeam că a avea şapte soli era de-a dreptul exagerat. Cu trecerea timpului, mi-am dat seama că, dimpotrivă, erau ridicol de puţini; şi niciunul dintre ei n-a căzut bolnav, n-a încăput pe mâinile tâlharilor şi nici n-a deşelat vreun cal. Toţi şapte m-au servit cu o sârguinţă şi cu o dăruire pe care cu greu voi reuşi să le răsplătesc.

Ca să-i recunosc uşor, le-am dat nume cu ini­ţiale ordonate alfabetic: Alessandro, Bartolomeo, Caio, Domenico, Ettore, Federico, Gregorio.

Neobişnuit să stau departe de casă, l-am trimis pe primul, pe Alessandro, chiar în seara celei de-a doua zile de călătorie, după ce parcurseserăm deja vreo optzeci de leghe. În seara următoare, pentru a mă asigura de continuitatea comunicării, l-am trimis pe cel de-al doilea, apoi pe al treilea, mai apoi pe al patrulea, unul după altul, până în a opta seară de călătorie, când a plecat Gregorio. Primul nu se întorsese încă.

Ne-a ajuns din urmă în cea de-a zecea seară, în vreme ce aşezam tabăra într-o vale nelocuită, pen­tru noapte. Am aflat de la Alessandro că iuţeala sa nu fusese pe măsura aşteptărilor; mă gândisem că, mergând singur şi având un cal bun, avea să străbată o distanţă de două ori mai mare decât noi. El a străbătut însă o distanţă doar o dată şi jumătate mai mare. Pe când noi făceam patruzeci de leghe pe zi, el înghiţea şaizeci, dar nu mai mult.

Aşa a fost şi cu ceilalţi. Bartolomeo, plecând spre oraş în seara a treia a călătoriei, ne-a ajuns din urmă în cea de-a cincisprezecea; Caio, plecând în cea de-a patra, s-a întors la noi abia în a douăzecea seară. Am constatat foarte curând că era suficient să înmulţesc cu cinci numărul zilelor care trecuseră de la plecare pentru a afla când avea să ne ajungă din urmă solul.

Îndepărtându-ne din ce în ce mai mult de capitală, drumul solilor devenea de fiecare dată tot mai lung. După cincizeci de zile de călătorie, intervalul dintre o sosire şi alta a solilor a început să se mărească vizibil. Pe când, cu ceva timp în urmă, soseau în tabără la fiecare cinci zile, intervalul acesta s-a făcut de douăzeci şi cinci de zile, şi aşa glasul oraşului meu se auzea tot mai stins; săptămâni întregi treceau fără să am vreo veste.

După şase luni - trecuserăm deja de munţii Fasani - intervalul dintre o sosire şi alta a solilor a crescut la patru luni. Îmi aduceau veşti înde­părtate, plicurile îmi ajungeau şifonate, câteodată cu pete de umezeală din cauza nopţilor petrecute de către purtători sub cerul liber.

Înaintam mereu. În zadar încercam să mă conving că norii ce treceau pe deasupra mea erau aceiaşi din copilărie, că cerul oraşului îndepărtat nu era altfel decât cupola albastră de deasupra mea, că aerul era la fel, şi la fel erau adierea vântului, ciripitul păsărilor. Norii, cerul, aerul, vântul, păsările îmi apăreau, de fapt, noi şi deo­sebite, iar eu mă simţeam un străin.

Tot înainte, tot înainte! Vagabonzii pe care i-am întâlnit pe câmpii spuneau că hotarul nu era departe. Îi îndemnam pe oamenii mei să nu stea locului, stingeam vaietul descurajat ce li se înfi­ripa pe buze. Trecuseră patru ani de la plecare, şi cât de lungă mi se părea osteneala! Capitala, casa mea, tatăl meu, toate deveniseră ciudat de înde­părtate, şi aproape că nu-mi venea a crede. Douăzeci de luni de tăcere şi singurătate se scurgeau acum între apariţiile solilor. Îmi adu­ceau curioase scrisori îngălbenite de timp, şi în ele regăseam nume uitate, expresii neobişnuite, sentimente pe care nu reuşeam să le desluşesc. În dimineaţa următoare, după numai o noapte de odihnă, în vreme ce noi ne aşterneam la drum, solul se îndrepta în direcţia opusă, ducând la oraş scrisorile pe care eu de multă vreme le pre­gătisem.

Au trecut opt ani şi jumătate. În seara asta cinam de unul singur în cortul meu, când a intrat Domenico, ce încă mai zâmbea, deşi avea chipul răvăşit de oboseală. Nu-l mai văzusem de aproape şapte ani. In tot acest răstimp nu făcuse altceva decât să alerge peste pajişti, prin păduri şi prin deşert, schimbând cine ştie de câte ori calul, ca să-mi aducă vraful acela de scrisori pe care până acum nu avusesem dorinţa să le deschid. El s-a dus deja la culcare, căci va pleca mâine în zori.

Va pleca pentru ultima dată. Pe carneţel mi-am calculat că, dacă totul va merge bine, dacă eu îmi voi continua drumul meu, cum am făcut şi până acum, iar el pe al lui, nu-l voi putea revedea pe Domenico decât peste treizeci şi patru de ani. Dar încep să obosesc, şi este posibil ca moartea să mă ia mai devreme. Deci n-o să-l mai pot vedea vreodată.

Peste treizeci şi patru de ani (mai devreme chiar, mult mai devreme), Domenico va zări pe neaşteptate focurile din tabăra mea şi se va întreba de ce am făcut atât de puţin drum. Ca şi în seara asta, bunul sol va veni în cortul meu cu scrisorile îngălbenite de ani, pline de veşti fără noimă, din vremuri de mult apuse, se va opri în prag, văzându-mă nemişcat, întins în culcuşul meu, cu doi soldaţi cu torţe de-o parte şi de alta, mort.

Du-te, totuşi, Domenico, şi să nu-mi spui că sunt crud. Du ultimul meu salut oraşului unde m-am născut. Tu eşti supravieţuitorul ce mă leagă de lumea care altădată a fost şi a mea. Cele mai proaspete mesaje mi-au adus la cunoştinţă că multe lucruri s-au schimbat, că tatăl meu a murit, că i-au dat coroana fratelui meu mai mare, că mă cred pierdut, că s-au construit palate înalte din piatră pe locul stejarilor sub care obişnuiam să mă joc. Dar este totuşi bătrâna mea patrie.

Tu eşti ultima mea legătură cu ei, Domenico. Cel de-al cincilea sol, Ettore, care mă va prinde din urmă, dacă Dumnezeu o să binevoiască, nu va mai putea să plece din nou, pentru că nu va mai avea timp să se întoarcă. După tine, tăcerea, Domenico, dacă nu cumva voi da de mult doritul hotar. Dar, cu cât înaintez, îmi dau seama tot mai mult că nu există hotar.

Nu există hotar, bănuiesc, cel puţin nu există aşa cum obişnuim noi să-l percepem. Nu există ziduri ce despart, nici văi ce întretaie, nici munţi ce împiedică trecerea. Probabil o să trec de limită fără să-mi dau măcar seama şi voi continua să merg înainte, neştiutor.

De aceea vreau ca Ettore şi ceilalţi soli ce vin după el, când mă vor ajunge din urmă, să nu mai ia drumul capitalei, ci să meargă înaintea mea, ca să ştiu dinainte ce mă aşteaptă.

De câtva timp, o nelinişte neobişnuită mă cuprinde seara, şi nu mai este regretul bucuriilor pe care le-am lăsat în urmă, cum mi se întâmpla la începutul călătoriei, ci mai degrabă nerăbdarea de a cunoaşte pământurile neştiute spre care mă îndrept.

Încep să văd - şi n-am mărturisit asta nimănui până acum -, încep să văd cum, din zi în zi, pe măsură ce înaintez spre ţinta mea nesigură, pe cer străluceşte o lumină neobişnuită, cum n-am mai văzut nici măcar în vis, cum copacii, munţii, râurile peste care trecem par să fie făcute din altă esenţă, diferită de cea de pe la noi, iar în aer sunt semne pe care nu le înţeleg. 
O speranţă nouă mă va duce mâine dimineaţă mai departe, spre munţii încă neexploraţi pe care umbrele nopţii îi ascund. Voi strânge încă odată tabăra, în timp ce Domenico o să dispară la ori­zont pentru a duce oraşului îndepărtat mesajul meu inutil.