Grizzly, stapanul muntilor(4)

Capitolul4
La marginea pădurii de brazi, Langdon şi Otto îşi fumau pipele lîngă focul aproape stins. Aerul nopţii era pătrunzător şi rece la acele înălţimi ale munţilor. Bruce se sculă să mai arunce un braţ de vreascuri peste cărbunii aproape stinşi, apoi se lungi din nou cu capul şi cu umerii rezemaţi con­fortabil de trunchiul unui copac şi, pentru a nu ştiu cîta oară, îl pufni rîsul.

—     Rîzi? Trăsni-te-ar să te trăsnească! mormăi Langdon. Ţi-am mai spus doar că l-am atins de două ori, Bruce. Precis de două ori; unde mai pui că eram şi într-o poziţie a dracului de proastă!

—     Mai ales atunci cînd ursul îţi rînjea deasupra capului — i-o întoarse Bruce, pe care-l amuza gro­zav ghinionul tovarăşului său. Pe cuvîntul meu, Jimmy, la distanţa aceea aproape că l-ai fi putut da gata şi c-o piatră!

     —     Aveam doar carabina în bandulieră — îi ex­plică Langdon pentru a douăzecea oară.

—     Nu cred că e locul cel mai potrivit pentru puşcă, cînd te duci la o vînătoare de grizzly — cu­getă Bruce.

—     Ţi-am mai spus că rîpa era a dracului de prăpăstioasă, că a trebuit să mă agăţ cu mîinile şi cu picioarele de tot ce întîlneam în cale, iar dac-ar fi fost şi mai abruptă, ar fi trebuit să mă ţin cu dinţii! Se ridică puţin, scutură cenuşa din pipă şi o umplu cu tutun proaspăt. Sînt convins, Bruce, că este cel mai mare urs grizzly din Munţii Stîncoşi.

— Ar fi fost un covor straşnic pentru bîrlogul tău, Jimmy, bineînţeles dacă n-ai fi ţinut puşca în ban­dulieră.

—     Şi-o să-l am cu orice preţ — spuse Langdon. De altfel, m-am hotărît: rămînem aici şi nu mă las pînă nu pun mîna pe el, chiar dacă pentru ăsta o să ne pierdem toată vara. Nu l-aş da nici pentru zece urşi. Pariez că are cel puţin nouă picioare înălţime; avea un cap cît o baniţă, şi părul de pe umeri, lung mai bine de patru degete. La urma urmei, nu-mi pare prea rău că nu l-am împuşcat. Acum, că e lovit, va fi prevăzător. O să fie o plăcere vînarea lui.

—     Aşa cred şi eu — încuviinţă Bruce — mai ales dacă ai norocul să dai de el în cursul săptămînii viitoare, cît e încă înnebunit de durere de pe urma rănilor; să te ferească Dumnezeu, Jimmy, să mai ai şi atunci puşca în bandulieră!

—     Ce-ai spune, Bruce, dacă ne-am aşeza ta­băra aici?

—     Mm... da. Locul e cît se poate de potrivit; avem carne proaspătă din belşug, păşune bună pen­tru cai şi apă curgătoare. După o clipă, adăugă: A fost lovit destul de rău. Sîngera tare cînd a ajuns pe creastă.

La lumina focului, Langdon se apucă să-şi cu­reţe arma.

—     Nu crezi c-ar putea s-o şteargă, să părăsească eventual ţinutul?

Bruce mormăi cu dispreţ:

—     S-o şteargă, să fugă? Poate, dac-ar fi un urs negru; dar ăsta-i un grizzly, stăpînul ţinutului. Poate are să ocolească valea cîtva timp; poţi fi sigur însă că nu va pleca niciodată. Să ştii de la mine un lucru: cu cît răneşti mai rău un grizzly, cu atît devine mai îndîrjit, iar dacă te ţii de el, îl întărîţi într-atîta, încît e în stare să lupte pînă cade mort. Dacă-l vrei însă cu tot dinadinsul, o să punem mîna pe el fără nicio îndoială.

—     Il vreau — răspunse Langdon cu hotărîre. Pun prinsoare că bate toate recordurile de mărime. Ţin neapărat să pun mîna pe el, Bruce; doresc asta din tot sufletul! Crezi că putem să-i dăm de urmă mîine dimineaţă?

Bruce clătină din cap.

—    Să-i dăm de urmă nu e mare lucru; greuta­tea o să fie să-l vînăm. Un grizzly, cînd e rănit, îşi schimbă mereu locul. Nu-şi părăseşte domeniul, dar nici nu se mai arată în locuri deschise, ca mai ’nainte. De altfel, Metoosin trebuie să sosească cu cîinii în trei-patru zile, şi cînd o să punem haita la treabă, atunci să vezi distracţie!

Langdon privi spre foc prin ţeava lustruită a carabinei şi zise îngîndurat:

—    Nu-mi vine a crede că Metoosin va putea să ne ajungă mai devreme de o săptămînă. Drumul pe care l-am făcut e foarte greu şi terenul teribil de accidentat.

—    Ascultă-mă pe mine! Bătrînul indian ne va ţine urma chiar dacă am merge numai pe stînci

—    spuse Bruce cu convingere. Aşadar, va fi sigur aici peste trei zile, numai să-şi poată stăpîni cîinii să nu înnebunească alergînd după arici. Ei, şi cînd vor fi aici — se sculă, întinzîndu-şi trupul deşirat — cînd vor fi aici, atunci să te ţii vînătoare! Mun­ţii ăştia sînt atît de plini de urşi, că o să rămînem fără cîini în mai puţin de-o săptămînă, pun ră­măşag!

Langdon închise carabina cu un zgomot sec.

—    Nu vreau decît un singur urs, pe ăsta — zise el, făcîndu-se că n-a auzit ultimele cuvinte ale lui Bruce — şi presimt că mîine o să punem mîna pe el. Tu te pricepi într-adevăr foarte bine la urşi, dar eu, unul, socot că e prea greu rănit ca s-ajungă departe.

Îşi pregătiră în preajma focului două culcuşuri de cetină şi Langdon, urmînd exemplul tovarăşu­lui său, se înfăşură în pături şi se culcă.

Fusese o zi grea, aşa că adormi buştean imediat ce puse capul jos.

Mai dormea cînd, la ivirea zorilor, Bruce se deş­teptă. Fără să-l trezească pe Langdon, îşi trase ciz­mele şi plecă prin iarba plină de rouă, în căutarea cailor, cam la un sfert de milă înapoi.

După cîtăva vreme se întoarse, trăgînd după el „Mîrţoaga" şi caii de călărie.

Langdon se sculase între timp şi, făcînd focul, îşi amintea ca în atîtea rînduri că, datorită unei dimineţi ca aceea, dezamăgise pe medici şi înşe­lase moartea.

Exact cu opt ani în urmă, venise pentru prima oară în Nord, slăbănog şi c-un plămîn bolnav.

—     Poţi să te duci, tinere, dacă vrei — îi spusese unul din doctori — dar te duci la moarte sigură.

Si s-a dus.

Acum era sănătos tun şi zdravăn ca un stejar.

Primele raze ale soarelui scăldau în aur şi pur­pură crestele munţilor. In răcoarea dimineţii, inspira adînc în piept aerul încărcat de parfumul flo­rilor şi mirosul sănătos de răşină.

Bucuria de a trăi în aer liber îl făcea de obicei mai expansiv decît pe tovarăşul său. li venea să chiuie, să cînte, să fluiere. În dimineaţa asta însă stătea tăcut, înfrigurat de aşteptarea vînătorii.

În timp ce Otto înşeua caii, Langdon prepara turta de ovăz. Devenise expert în coptul a ceea ce numea el „pîinea sălbaticului", şi metoda lui avea dublul avantaj de a evita risipa de alimente şi pier­derea de timp. Desfăcu un sac cu făină, scobi o adîncitură în ea şi o umplu cu două ceşti de apă şi jumătate de cană de grăsime de caribu. La toate acestea adăugă o jumătate de lingură de praf de copt şi puţină sare, cît ai lua cu două degete, după care începu s-o frămînte. în mai puţin de cinci mi­nute, turtele de ovăz erau gata şi puse la copt pe foc.

O jumătate de oră mai tîrziu, şi cotletele de oaie erau fripte, cartofii prăjiţi, iar pîinea bine rumenită.

Spre răsărit, soarele îşi arăta tocmai faţa cînd cei doi o porniră la drum. Au străbătut valea călare, iar cînd au ajuns la povîrniş, descălecară şi porniră pe jos, cu caii mergînd ascultători în urma lor.

Nu le-a fost greu să dea de urma ursului.

Pe locul unde Thor se oprise ca să-şi înfrunte duşmanii, au dat peste o pată mare de sînge. Au mers după dîră pînă în vîrful stîncii. În vreo trei rînduri, coborînd în valea cealaltă, au găsit mici bălţi de sînge îmbibate în pămînt sau scurse pe stîncă, marcînd locurile unde se oprise ursul.

Traversară pădurea de brad şi ajunseră la pîrîu. Aici s-au oprit să examineze urmele labelor bine imprimate pe nisipul negru.

Bruce holbă ochii, iar Langdon scoase o excla­maţie de uimire. Fără altă vorbă, luă din buzunar un metru flexibil şi îngenunche lîngă una din urme.

—     Cincisprezece degete şi un sfert! anunţă el, gîfîind de emoţie.

—    Ia mai măsoară una — spuse Bruce.

—    Cincisprezece şi... jumătate!

Bruce privi în sus, spre trecătoare.

—     Cea mai mare urmă pe care am văzut-o vreodată n-avea decît paisprezece şi jumătate! vorbi el cu admiraţie şi consternare în voce. Ursul care o lăsase a fost împuşcat la Athabaska; trecea drept cel mai mare grizzly vînat vreodată în Colum­bia Britanică. Dar ăsta îl întrece, Jimmy!

Merseră mai departe şi, din nou, la marginea primei bălţi unde Thor îşi îmbăiase rănile, îi măsurară urmele. Mărimea era mereu aceeaşi, doar pe­tele de sînge se mai răriseră.

Se făcuseră ceasurile zece şi jumătate cînd cei doi ajunseră la balta de nămol în care zăcuse Thor.

—     A fost foarte greu rănit — spuse în şoaptă Bruce. A stat aici aproape toată noaptea.

Mînaţi de acelaşi gînd, priviră înainte. O jumă­tate de milă în faţa lor, în adîncul munţilor din ce în ce mai abrupţi, valea se pierdea sugrumată într-un fel de trecătoare adîncă şi întunecoasă.

—    Da, a fost foarte greu rănit — repetă Bruce, continuînd să cerceteze împrejurimile. Poate ar fi mai bine să priponim caii şi să ne continuăm dru­mul pe jos. S-ar putea să fie pe-aici, pe aproape.

Legară caii de copaci şi uşurară „Mîrţoaga“ de povară.

Apoi, cu armele pregătite, numai ochi şi urechi, pătrunseră cu prudenţă în tăcerea şi întunericul trecătorii.