De-ale lui Zoscenko (37)

Copilărie fericită

Ieri, măi fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte. Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece ani. Şade pe bancă şi îşi bălă­băneşte un picior.

M-am uitat la el şi în juru-mi.

   „Ehei — mi-am zis — ce bine o duc copiii! Nu ca oamenii mari... Păi, cînd eşti om în toată firea, ce, nici să-ţi bălăbăneşti piciorul nu poţi, nici să te tăvăleşti în nisip. Cînd te-o vedea ca­reva bălăbănindu-ţi piciorul, zice că te-ai smintit. Poţi să te mai alegi şi c-o palmă peste obraz. Ehe, mi-am zis, omul adult duce o viaţă tristă.. Comisii peste comisii... Rapoarte şi şedinţe... Ieşi şi tu pentru cîteva minute la aer, şi nevasta poate te şi aşteaptă cu măturoiul în mînă, înjurînd de mama-focului că de ce ai întîrziat. Hei, mi-am zis, fericită vîrstă — copilărie de aur! Cum te-ai dus aşa, pe nesimţite?...”

M-am mai uitat o dată la copii şi la puştiul care îşi bălăbănea piciorul, şi m-am simţit cu­prins de o mare duioşie, aşa de parcă mi se tăia răsuflarea.

— Măi băieţaş — zic — mai pezevenghiule! Tu — zic — pezevenghiule, nici nu simţi ce fericit eşti, hai? Stai aşa — zic — dai din picior şi habar n-ai de nimic. Puţin îţi pasă ţie de toate! Măi, pezevenghiule, dragule-drag! Ia spune, cum te cheamă?

Tace. S-o fi intimidat.

— Hai — zic — nu te ruşina, drăguţule! Moşul ăsta n-o să te mănînce. Vino — zic — colea, pe genunchi.

Puştiul se întoarce spre mine şi-mi răspunde:

— N-am eu timp să mă dau huţa pe prăpă­diţii ăia de genunchi. Auzi ce tîmpit!

„Hait! mi-am zis. Mi-a tăiat-o puştiul! Auzi, cică n-are timp!”

— Cum adică, n-aveţi timp dumneavoastră? zic. Ce treburi, pardon de expresie, aveţi dum­neavoastră?

Puştiul, acest copil al naturii, îmi răspunde cu o voce de bas:

— Dac-ai să ştii prea multe, îmbătrîneşti prea devreme.

Ca să vezi ce podoabă de copil mi s-a ni­merit!

— Ei hai, nu te supăra — zic. Vrea şi el, un biet moşneag, să ştie ce lucruri se mai întîmplă la vîrsta voastră mititică.

După asta, puştiul parcă s-a mai îmbunat.

— Păi, se întîmplă multe —zice. Avem treabă pînă peste cap! Comisii peste comisii. Rapoarte şi şedinţe. Acuma avem o comunicare despre Polonia. Trebuie să mă grăbesc. Şi mai e şi şcoala. Pe urmă sportul... Ieşi şi tu să iei un pic de aer, că Mania Blohina sau Katiuşa Semecikina te şi iau la trei-păzeşte. Uf!

Puştiul a scos o ţigară, a aprins-o, a slobozit un scuipat printre dinţi, ca ditamai omul mare, m-a salutat vag cu un semn din cap şi dus a fost.

Mi-am zis şi eu în sinea mea:

„Fericită vîrstă, bătrîneţea mea de aur! Nu trebuie să mergi nici la şcoală. Şi nici cu sportul nu te prea îndeasă...”

   Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi mi-am văzut şi eu de drum.