Copilărie fericită
Ieri, măi
fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit
în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte.
Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece
ani. Şade pe bancă şi îşi bălăbăneşte un picior.
M-am uitat la el
şi în juru-mi.
„Ehei — mi-am
zis — ce bine o duc copiii! Nu ca oamenii mari... Păi, cînd eşti om în toată
firea, ce, nici să-ţi bălăbăneşti piciorul nu poţi, nici să te tăvăleşti în
nisip. Cînd te-o vedea careva bălăbănindu-ţi piciorul, zice că te-ai smintit.
Poţi să te mai alegi şi c-o palmă peste obraz. Ehe, mi-am zis, omul adult duce
o viaţă tristă.. Comisii peste comisii... Rapoarte şi şedinţe... Ieşi şi tu
pentru cîteva minute la aer, şi nevasta poate te şi aşteaptă cu măturoiul în
mînă, înjurînd de mama-focului că de ce ai întîrziat. Hei, mi-am zis, fericită
vîrstă — copilărie de aur! Cum te-ai dus aşa, pe nesimţite?...”
M-am mai uitat o
dată la copii şi la puştiul care îşi bălăbănea piciorul, şi m-am simţit cuprins
de o mare duioşie, aşa de parcă mi se tăia răsuflarea.
—
Măi băieţaş — zic — mai pezevenghiule! Tu — zic — pezevenghiule, nici nu simţi
ce fericit eşti, hai? Stai aşa — zic — dai din picior şi habar n-ai de nimic.
Puţin îţi pasă ţie de toate! Măi, pezevenghiule, dragule-drag! Ia spune, cum te
cheamă?
Tace. S-o fi
intimidat.
—
Hai — zic — nu te ruşina, drăguţule! Moşul ăsta n-o să te mănînce. Vino — zic —
colea, pe genunchi.
Puştiul se
întoarce spre mine şi-mi răspunde:
—
N-am eu timp să mă dau huţa pe prăpădiţii ăia de genunchi. Auzi ce tîmpit!
„Hait! mi-am
zis. Mi-a tăiat-o puştiul! Auzi, cică n-are timp!”
—
Cum adică, n-aveţi timp dumneavoastră? zic. Ce treburi, pardon de expresie,
aveţi dumneavoastră?
Puştiul, acest
copil al naturii, îmi răspunde cu o voce de bas:
—
Dac-ai să ştii prea multe, îmbătrîneşti prea devreme.
Ca să vezi ce
podoabă de copil mi s-a nimerit!
—
Ei hai, nu te supăra — zic. Vrea şi el, un biet moşneag, să ştie ce lucruri se
mai întîmplă la vîrsta voastră mititică.
După asta,
puştiul parcă s-a mai îmbunat.
—
Păi, se întîmplă multe —zice. Avem treabă pînă peste cap! Comisii peste
comisii. Rapoarte şi şedinţe. Acuma avem o comunicare despre Polonia. Trebuie
să mă grăbesc. Şi mai e şi şcoala. Pe urmă sportul... Ieşi şi tu să iei un pic de aer, că Mania Blohina sau
Katiuşa Semecikina te şi iau la trei-păzeşte. Uf!
Puştiul a scos o
ţigară, a aprins-o, a slobozit un scuipat printre dinţi, ca ditamai omul mare,
m-a salutat vag cu un semn din cap şi dus a fost.
Mi-am zis şi eu
în sinea mea:
„Fericită
vîrstă, bătrîneţea mea de aur! Nu trebuie să mergi nici la şcoală. Şi nici cu sportul
nu te prea îndeasă...”
Pe
urmă mi-am aprins o ţigară şi mi-am văzut şi eu de drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu