Moartea micului ritual

Mulţumirea, chiar fericirea pe care le simţi atunci când cineva drag ţie are un succes, ori un motiv de mare bucurie, pot fi întregite, ca să zic aşa, de un ingredient despre care mai nimeni nu vorbeşte, considerându-l semn de egoism: satisfacţia că ai contribuit şi tu. Nu o să mă întind la exemple elaborate, la situaţii complexe. O să vorbesc despre un lucru extrem de simplu, pe care tocmai ce l-am pierdut şi care m-a făcut să înţeleg cele spuse mai sus.
De când am venit în Germania, ritualul la care am participat în fiecare dimineaţă cuprindea şi operaţiunea numită "pacheţelul". Să vedeţi cât de grozavă e operaţiunea asta. Întâi de toate, eliberam masa de farfuriile rămase decuseară, pe care le băgam rapid în maşina de spălat vase. Apoi, pregăteam toate cele necesare: cuţit de tăiat pâinea, cuţit de întins untul, un fund mic de lemn, sulul cu punguliţe, untul, pâinea, brânza, caşcavalul, peştele sau ce va fi fost să vrea Maria în acea zi, pâinea - bagheta, mărul, cele două cutiuţe pentru tartine şi mere, gentuţa în care intrau cele două cutiuţe.
Cu multă grijă, tăiam pe micul fund de lemn patru felii subţiri de baghetă. Le ungeam cu unt, deasupra aşezam feliile de brânză, apoi le puneam una peste alta, apăsam uşurel şi obţineam cele două sandvişuri pentru şcoală. Le băgam frumos, unul lângă altul, într-o punguliţă pe care o răsuceam ca să fie cât mai compactă, apoi o introduceam în una dintre cele două cutiuţe mici, mai apăsam puţin, deşi nu era nevoie, apoi închideam capacul şi dintr-odată simţeam o mulţumire pe care nu pot s-o descriu, întrucât n-am reuşit să o pricep. Cred că era un fel de bucurie a lucrului bine făcut, dus la bun sfârşit, poate şi o cuantă de satisfacţie a datoriei împlinite. Apoi tăiam mărul în opt bucăţele numai bune pentru a fi apucate cu mânuţele mici ale copiilor, le scoteam sâmburii şi le puneam în altă punguliţă, care intra la fix în a două cutiuţă (mamăăă, ce de diminutive). Mă uitam apoi cu multă satisfacţie la cutiuţele care erau acum pline cu cele trebuincioase, împlinindu-şi astfel menirea. Le luam în mâini, ca pe două mere proaspăt culese şi mă bucuram efectiv simţind modificarea greutăţii lor, faptul că ceea ce pusesem înăuntru stătea bine, fix, potrivirea aia îmi dădea senzaţia că am împlinit un ciclu, eram la capătul unui proces important la care au contribuit din plin culegătorii de mere, cei care au muls vacile şi cei care au preparat untul şi brânza, pescarii care au prins peştii, cei care au preparat fileurile, secerătorii grâului, morarii care l-au măcinat, brutarii care au copt, din acea făină, bagheta, cei care au adus pâinea la micul magazin din colţ, vânzătorii care mi-au vândut-o, o mulţime de lume, un adevărat lanţ la capătul căruia se afla Maria, cea care avea să mănânce într-o pauză mărul şi sandvişurile şi în care eram şi eu o za, penultima dintre ele, trăind cu mica, meschina satisfacţie că mi-am făcut treaba, că întreg procesul a continuat, că nu s-a oprit tocmai la mine.
Toate astea, condensate într-o singură străfulgerare interioară, mă făceau să mă bucur în fiecare dimineaţă şi apoi să adaug această bucurie satisfacţiei că Maria mănâncă, e sănătoasă, creşte, transformându-se pe nesimţite într-o domnişoară tot mai frumoasă, printre altele şi pentru că eu, în fiecare dimineaţă, mă sculam înaintea tuturor ca să merg la bucătărie şi să îndeplinesc ritualul pregătirii pacheţelelor pentru şcoală.
De săptămâna trecută, însă, mica bucurie a îndeplinirii ritualului mi-a fost luată. Micul ritual a murit. Adaptându-se la trendul şcolii moderne, Maria nu mai vrea să mănânce sandvişuri preparate acasă şi puse în pachețele. Acum mănâncă, precum colegii ei, waffeln cu iaurt şi batoane luate de la supermarket şi, uneori, câte un morcov despicat în patru, pe care şi-l curăță singură.