Mici intamplari cu animale (111)

În terenul de vînătoare de la Valea Frumoasei erau multe „gloduri", unde veneau obişnuit cerbii şi mistreţii să se tăvă­lească. Din urmele lăsate pe pămîntul moale din jur puteam să stabilim ce jivine au cercetat aceste locuri. Nicicînd n-am găsit urme de urs. Paznicii mă asigură că ursul e alegător, nu intră în mocirlă, nu-şi murdăreşte în glod blana. Şi el face baie, dar numai în apă curată.

Apoi întîmplarea a vrut să pîndesc şi eu un urs în baie.

Pescuiam la păstrăvi, înaintînd încet şi cu greu pe lîngă apa vijelioasă a Curpătului, strînsă între chingile dealurilor apro­piate. Cu tot vîjîitul neîncetat al apei în cascade şi repezişuri, am auzit un sunet străin şi ciudat. Aş fi zis şi de data aceasta că sînt braconieri care aruncă prostovolul îngreuiat cu salbă de plumbi, şi de acolo-s plescăiturile în apă. Dar se amesteca şi un fel de mormăit, iar loviturile în apă erau prea dese şi prea neregulate ca să fie de plaşcă.

Reazem de un molid varga şi mă trag încet prin pădurea de pe mal pînă cam deasupra locului de unde continuau să vină sunetele ciudate. În curînd zăresc „braconierul". Era un urs, care însă nu făcea nicio stricăciune în păstrăvi, ci se îmbăia în apa cristalină şi rece a Curpătului. Dacă plesnea cu brîncile apa, era în joacă; dacă gemea, era de plăcere. Într-adevăr, ursul acesta savura din plin răcoarea băii în acest miez de zi de vară. Cînd l-am zărit, era tăvălit pe spate, apa îi bătea laturile, îi trecea uneori şi peste burtă; îşi ţinea scoase din apă numai brîncile şi capul. Se şi freca cu spinarea de fundul pietros al albiei, cu mişcări comice. Uneori plesnea unda cu talpa brîncii, de săreau stropii pînă departe. Şi gemea şi mormăia tare mulţu­mit. Apoi, s-a întors cu o smucitură, s-a ridicat în picioare, a stat o clipă aşa în apa care îi ajungea la piept şi s-a trîntit pe burtă, întinzîndu-şi brîncile lateral şi labele dinapoi pînă de­parte, ca o broască. Se clătina în vălurelele apei, îşi scărpina şi burta de pietrele albiei, mişcîndu-se din tot trupul înainte şi înapoi. A stat aşa vreun sfert de ceas bun, apoi iarăşi s-a ridicat în picioare. S-a aşezat în şezut şi parcă se gîndea ce figură urmează să facă acum. Şi a găsit una nouă: s-a tăvălit în apă, răsucindu-se de două-trei ori ca un tăvălug, plesnind apa cu brîncile, pufnind pe gură şi pe nas nouraşi de picături, gemînd şi mormăind.

Scena a fost foarte interesantă şi s-a prelungit mult. De la o vreme a început să-mi încolţească în minte o întrebare ne­liniştitoare. Ce se întîmplă dacă ursul, ieşind din baie, pleacă pe malul pe care stau eu şi dă de mine? În afară de bri­ceagul din buzunar nu aveam altă armă. Iar animalul era voinic, şi nicicînd nu ştii în ce toane se găseşte ursul pe care îl întîlneşti. Mă gîndeam să plec, cînd m-a întrecut ursul. A ieşit... pe malul de dincolo, s-a scuturat de apă de cîteva ori şi a păşit pe coastă în sus. S-a oprit, s-a uitat peste umăr spre apa din care ieşise. Parcă îi părea rău că a părăsit-o. Da, îi părea rău: s-a răsucit deodată şi în două sărituri a fost iarăşi în mijlocul ei. S-a mai tăvălit de cîteva ori în unda răcoroasă, a ieşit, s-a scuturat şi de data aceasta a plecat de-a binelea.

Am rămas molcom vreo jumătate de ceas, apoi m-am coborît la apă şi am continuat să tachinez păstrăvii. Am rîs cînd am scos unul tocmai din locul de baie al ursului, dar gîndul nu mi se putea desprinde de la plăcerea mare pe care o vădea ursul din apă. Mai sus am găsit o mică genune în care se prăvălea pînză de cascadă. Am dat repede de pe mine ţoalele şi am luat pilda ursului. Doar că eu abia am stat cîteva minute în apa ca gheaţa şi ochii îmi erau tot primprejur, să văd dacă nu cumva mă pîndeşte... ursul!

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor