Bloody Mary

Mă trezesc de dimineaţă din cauza lui Cindy, care se precipită. Azi, mai devreme decât de obicei. Clar, vrea afară - oh, Doamne, poate că s-a învăţat în sfârşit să nu-şi mai facă nevoile în casă. Cobor, îi dau drumul şi văd lângă uşă pantofii mei plini de noroi. Noroi?!?!?!?!? A intrat cineva azi noapte, s-a încălţat cu ei şi s-a dus până la lac? Începe să mă cuprindă îngrijorarea când, brusc, îmi amintesc: e vorba de Bloody Mary! Să vă spun ce vreau să spun.

Vinerea trecută, Maria a fost invitată la o petrecere de Halloween (ţinută cam târziu, dar mai bine mai târ...nu mai insist). La sfârşit, când m-am dus s-o iau, am găsit tot grupul uitându-se la un film de groază pentru copii. Filmele astea sunt o mare porcărie - ele se vor nişte parodii, pretind că fac băşcălie de credinţele oamenilor în diverse forţe necurate, dar, în realitate, îi sperie pe copii la fel cum îi sperie pe adulţi filmele de groază pentru adulţi. Buuuuuun, am luat-o pe Maria de-acolo şi, pe drum, a început să-mi povestească fel de fel de lucruri despre marea distracţie la care a participat. Printre ele, despre Bloody Mary. Eu o ştiam bine, sub formă de cocktail - am băut aşa ceva ca student în fiecare week-end, când mă întâlneam cu amicii prin Furnica, la biliard sau la discotecă. Numai că în cazul ăsta era vorba chiar de ea, de Mary - duhul, spiritul, care îţi apare dacă te duci la miezul nopţii în baie, în faţa oglinzii şi îl chemi de mai multe ori. Când apare, ori îţi scoate un ochi, ori îţi jupoaie pielea de pe gât, ori te omoară pur şi simplu. Despre asta au povestit fetele la petrecerea de Halloween şi urmarea e că de-atunci Maria iar doarme cu noi.

Alaltăieri, plimbându-ne pe un drum din apropiere care se strecoară printre nişte culturi de grâu şi porumb, am văzut, la vreo douăzeci de metri în adâncimea câmpului, un zid părăsit, înconjurat de buruieni. E situat pe o mică înălţime, un fel de dâmb, şi în jurul lui sunt câţiva copaci. Nu am idee de ce proprietarul terenului nu netezeşte locul. Or fi niscai vestigii istorice? Mă îndoiesc, sunt vreo trei metri de zid din cărămidă, care nu-ţi ajunge mai sus de genunchi. Ei bine, trecând noi pe-acolo, mi-a venit ideea:
- Maria, fii atentă. Dacă te duci la miezul nopţii şi te sui pe zidul ăla şi rosteşti cu voce tare "SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS", din adâncul pământului iese un duh rotitor, care se înalță până la nori şi apoi se scurge înapoi în pământ, dar te ia şi pe tine cu el. 
- Tata! - mi-a spus fiică-mea cu reproş, nu te cred. Asta ai inventat-o acuma, pe loc. 
- N-am inventat nimic, aşa e cum îţi spun.
- Da? Ia mai spune odată cuvintele alea
- SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS, am zis eu.
M-a mai încercat de câteva ori, să vadă dacă nu le încurc, după care a zis:
- Tot nu te cred.
- Păi da, tu crezi numai poveştile cu Bloody Mary... am spus eu şi mi s-a părut că asta îi dă puţin de gândit
Ieri am ieşit din nou la plimbare, dar deja se întunecase. Aveam la noi o lanternă mică şi mergeam cu multă grijă, ca să nu călcăm în diverse bălţi. 
În dreptul zidului, i-am zis:
- Ce zici, mergem până acolo să vedem ce e cu duhul?
- Mergem! a zis Maria
Lumina lanternei era destul de slabă, dar tot ne permitea să vedem firele de grâu şi noroiul dintre ele. Am găsit o mică potecă şi, ţinându-ne de ea, am ajuns la zidul ruinat. Mie mi-a venit imediat în gând răspunsul dat lui Vodă de ciobănaşul din Monastirea Argeşului, când acela îl întreabă dacă n-a văzut un zid părăsit pe lângă care să înceapă el construcţia mănăstirii:
- Ba, doamne, -am văzut, 
Pe unde-am trecut, 
Un zid părăsit
Şi neisprăvit.
Cînii, cum îl văd, 
La el se răpăd
Şi latră-a pustiu
Şi urlă-a morţiu.
Mie, unuia, nu au cum să nu-mi vină minte versurile astea atunci când merg după lăsatul întunericului pe lângă vreun zid dărâmat, în mijlocul unui câmp sau în adâncurile unei păduri. Maria însă nu se gândea decât cum să ajungă mai repede şi să mă audă rostind cuvintele magice. Deja îi explicasem că nu eu am inventat acele cuvinte, îi arătasem că ele formează o propoziţie în limba latină care, citită de la coadă la cap sună la fel, apoi aşezasem cele cinci cuvinte într-un careu şi văzuse şi ea simetriile care apar. Poate că asta o făcuse să îşi pună întrebarea dacă nu cumva ceva-ceva o fi adevărat în povestea cu duhul, aşa că acum nu mai putea de nerăbdare să verifice.

- Tata, nu are cum să fie adevărat, dacă era adevărat nu mă aduceai tu aici.
- Ba e adevărat, şi dacă te-am adus, vezi bine că nu te-am adus ca să te las ci merg şi eu cu tine.
- Şi ce dacă mergi cu mine, dacă e adevărat ne ia duhul pe amândoi, ce-am rezolvat...
- Păi da, ne ia pe amândoi şi eu mă lupt cu el să te salvez, să te aduc înapoi acasă...
Am ajuns la dâmbul respectiv. Lanterna cea mică nu reuşea să lumineze smârcurile care păreau a înconjura zidul. Putea să fie o mlaştină acolo, sau sălaş de şerpi, oricum era sinistru, pentru că întotdeauna în jurul unui zid dărâmat şi părăsit e o zonă în care totul pare sinistru. 
Am tatonat terenul cu piciorul: era tare. Am făcut doi paşi şi iată-ne pe dâmb. Ne-am uitat în spate - nu se vedea nimeni. M-am suit pe zid, am tras-o şi pe Maria. I-am zis să stingă lanterna, pentru că altfel nu putem spera să se întâmple ceva şi am început, într-un crescendo teatral: SATOR! pauză de câteva secunde... AREPO! iarăşi pauză... TEEEENET! pauză ceva mai lungă, OOOOOOPERA! ... pauză lungă, apoi, într-un final apoteotic, cu braţul îndreptat către înaltul cerului: ROOOOOOOOOOOOOOOOOOOOTAAAAAAAAAAS!!!!!
Apoi am aşteptat. Din adâncurile pământului nu se auzea niciun zgomot. Nu s-a întâmplat nimic. Nu a venit nimeni. În depărtare, se vedeau două luminiţe - nişte biciclişti. Vor fi auzit ei înfricoşătorul strigăt pornit din mijlocul pustietății? 
Am coborât de pe zid şi, luminându-ne drumul cu lanterna, am traversat câmpul până la drum. Am încercat să dreg busuiocul, dar nu prea am avut câştig de cauză - i-am zis Mariei că duhul nu a apărut întâi pentru că nu era miezul nopţii, apoi pentru că noi eram doi şi dacă vrei să apară trebuie să te duci singur. I-am mai zis că nu e exclus ca ăsta să nu fie decât un zid oarecare, lipsit de interes pentru duhul din adâncuri. Nu m-a crezut, evident.  
Am ajuns acasă. La uşă ne-am descălţat şi am văzut că pantofii ne erau plini de noroi. I-am lăsat aşa, gândindu-ne că o să-i curăţăm de dimineaţă.