Catafalcul

Ideea e că multe lucruri în viață, dacă nu cumva se întâmplă să nu vină deloc, vin când e mult prea târziu. Exemplul cel mai limpede mi se pare cel al apariției, după ani și ani, a posibilității de a avea o anumită femeie. Ai visat la ea, ai dorit-o, ți-ai imaginat un viitor comun, cu dragoste eternă și mulți copii, până la urmă i-ai făcut declarații de iubire, dar ea te-a refuzat. Nu de tot, pentru că multe femei calculează „și dacă, totuși?” dar, în principiu, te-a refuzat. Dacă ți-ar fi spus limpede că nu are sens să mai insiști și apoi ar fi început să te evite, ar fi fost, poate, OK. Dar ea te-a lăsat să mai speri totuși, pentru că nu se știe niciodată și poate că la un moment dat nu va avea altă variantă decât să vină lângă tine. Femeia, la capitolul ăsta, e ca evreul: nu închide toate porțile.

Și atunci, continui să speri. După o vreme, mai încerci - răspunsul este în continuare „nu”. La un moment dat, faci altă alegere - doar n-o să rămâi toată viața în așteptare, sperând să se împlinească visul tău de adolescent cu coșuri. Îți faci o familie, copii și asta e, viața merge înainte. Ea, cea care nu ți-a închis toate porțile, își face la rândul ei o familie și întreaga poveste pare a se fi incheiat.

Iata însă că după mulți ani, căsnicia ta scârțâie. Dragostea se stinge, rămâne doar un simț al datoriei, o inerție, cenușa unui timp care nu știi când a trecut pe lângă tine. Copiii sunt mari, pe picioarele lor și începe să te bată gândul că poate n-ar fi rău să începi să te ocupi și de tine - ai trăit pentru copiii tăi, i-ai ajutat să prindă aripi, acum, când nu mai ai mult și vei fi doar o amintire, de ce să nu trăiești și pentru tine?

Tocmai atunci, că prin minune, afli că EA, cea pentru care ai fi trecut prin flăcări cu douăzeci de ani în urmă, e singură și disponibilă. Căsnicia ei nu a mers, a divorțat, acum e o simplă persoană neajutorată, pe care tu ai putea s-o salvezi ca un Făt Frumos ce te afli. Începi să-ți spui că precis ea, acum, se gândește cât de bine ar fi fost dacă te-ar fi acceptat pe tine, cât de frumos ați fi îmbătrânit împreună, ce minunate ar fi fost viețile voastre - atât cele individuale cât și cea comună. Apoi te cuprinde tot mai strâns gândul că Dumnezeu știe el ce face, că în înțelepciunea lui infinită a aranjat lucrurile exact cum trebuie, făcând că EA să fie disponibilă abia acum, pentru că dacă ar fi fost atunci, ceva nu ar fi mers. Așadar, șansa ta a apărut, în sfârșit. Nu trebuie decât s-o suni, să-i spui că ești același care ai fost dintotdeauna, că în toți acești ani gândul tău a stat numai la ea, că aștepți să rostească un da, cât de mic, pentru ca tu să lași totul, să te duci după ea și, împreună, să începeți o viață nouă - viața aia pe care ați fi putut-o începe demult, dacă nu ar fi fost soarta potrivnică etc. 

Dar vai, dintr-odată realizezi că e mult, mult prea târziu. În mintea ta, EA este cea de-atunci, cu mersul tineresc, cu ochii vii, aprinși de dorințe nemărturisite, cu obrazul întins, ca pielea pe care vor fi având-o îngerii, cu sânii tari și obraznici, cu degete mlădioase și iscusite. Dar dacă va fi să te duci s-o întâlnești - oh, Doamne - nu vei mai regăsi nimic din toate astea , ci doar o femeie îmbătrînită și obosită, care se chinuie să arate bine, care s-a machiat cu multă grijă și s-a îmbrăcat cu haine tinerești acum, special pentru tine, care s-a parfumat cu parfumul care, parcă, își amintește că-ți plăcea cândva, care încearcă să nu arate că îi vine greu să se aplece să rupă o floare și că saltul sprinten peste firul unui izvor o costă cinci minute de durere a incheieturilor. 

Oh, nu, nu mai e nimic de făcut. Du-te, omule, înapoi la casa ta, la familia ta, la patul tău care acum îți este prieten odihnitor, iar mâine, poate, îți va fi catafalc.