Micul Cantemir la heleșteu

—   Ce-ai de gînd să faci? întrebă micul Cantemir.

—   Cîndva, spuse omul, am tras nişte necazuri, dar şi foloase de pe urma unei piei de juncă. Pielea ăstuia nu-i însă bună decît de dat la peşti. Să vezi!

Sfîrşindu-şi vorba, aruncă pielea în apă. Pe dată se repeziră asupra ei peştii, şi smulgeau de unde se nimerea. Bucăţi inegale se desprindeau fără greutate, dar cu un fel de părere de rău, cum aţi văzut destrămîndu-se mătasea veche, firele în rupere întîrziind peste măsură, nu rupîndu-se, ci subţiindu-se treptat pînă la atom.

—  Să stăm jos, zise omul.

Se aşezară unul lîngă altul pe lespedea primei trepte. De multă vreme, aici creştea muşchi moale şi dens din care băiatul, dacă ar fi avut învoire de la mătuşi, şi-ar fi făcut saltea, plapumă, pernă şi haine de iarnă. Mătuşile însă nici să audă de aşa ceva! Ca niciodată, întreg tribul broaştelor dormea. Chiar paz­nicii adormiseră de vreme ce nu-şi strigau unul altuia cunoscutele lor minciuni: te văd-te văd, oaca-ca, oa-ca-ca, te-oa-ca-ca-văd-văd-oa-oa, te-văd-o-ca-oa-ca-ca etcetera. Fiinţa răbdătoare a muşchiului era rece, în­cremenită, vie totuşi, în felul blănii unui animal cu sînge verde. În curînd, din pielea aruncată în apă nu mai rămase decît o zdreanţă şi aceea fu înghiţită pe nemestecate de un crap bătrîn, venit probabil la spar­tul ospăţului. Micul Cantemir deschise gura să spună şi el o vorbă. Omul de alături îi făcu semn să tacă.

—  Aşteaptă, suflă el.

Nu aşteptară mult. In urma întârziatului crap bă­trîn, peştii, plutind la suprafaţa apei, se izbiră neli­niştiţi, pe neaşteptate, orbi, unii de alţii, apa fierbea în adînc, sus se spărgeau băşici mărunte, mătasea broaştei se aduna tremurînd pe margini, numai nuferii dormeau nepăsători şi în somn se legănau. Muţenia să fi lovit tribul broaştelor de aici? Aşa părea a fi. La cine ştie ce semnal, peştii se ridicară în cozi şi rămaseră înfipţi în apa lacului împietrit tot atunci. Vezi, cititorule, peştii creşteau din apă ca ierburile din pămînt, iar rădăcinile lor erau cozile. Solzii lu­ceau stins, gurile circulare se căscau flămînde spre înălţimea cerului, nu se auzea nimic: voiau încă de mîncare? Se rugau cuiva? Blestemau? Cui se rugau? Pe cine blestemau? Linişte ca în mîlul mărilor mari.

Şi cum stăteau astfel, unde se repeziră, măre, unii asupra altora şi începu cea mai tăcută luptă din cîte s-au dat pe ape. Apa îi primea numai pe jumătate şi mai puţin încă, îi arunca în sus, iarăşi cădeau pe crestele elastice şi în schimbare continuă. Cei mari izbeau, răsucindu-se în acelaşi loc, apa cu cozile, cei tineri, mai sprinteni, se strecurau cu uşurinţă printre luptătorii greoi şi bătrîni, lăsînd în urma lor dîre de spumă cenuşie. In trecerile repezi, încercau să le scoată ochii cu vîrfurile înotătoarelor. Platoşele de solzi se izbeau scrîşnind, bucăţi sidefii zburau în toate părţile. Unii intrau oblic cu cozile în tăişurile aripilor altora şi le retezau pe loc. Cei mai vicleni reuşeau să spintece cu o singură mişcare a cozii burtile moi ale celor mai puţini vicleni. Apa se făcuse de mercur încins. Mătasea broaştei se urcase pe maluri, nuferii tot nepăsători şi adormiţi fuseseră împinşi într-o parte. Poate tăcerea broaştelor era strategică!

— Fii atent, zise omul, în urechea micului Cantemir. Nu se bat în grupuri, se bate fiecare pentru el, numai pentru el şi atît. Uite, mrenele se bat între ele, caracuda aşişderea. Uite şi un crap care atacă o  mreană, o caracudă spintecată de coada unui crap, cred că vezi.

Băiatul nu răspunse, el văzu cum, pe măsura desfăşurării bătăliei, luptătorii se împuţinează. Victoria, se vedea desluşit, nu putea fi decît a peştilor mari. În gurile căscate peste măsură dispăreau în întregime luptători la fel de viteji, dar mai mici. Iată, o mreană de o palmă înghite cît ai clipi o caracudă de patru degete, care numai cu puţin înainte înghiţise un pui de crap, care cu o clipă în urmă scăpase pe gît un frăţior cît o scobitoare, care cu chiu cu vai reuşise să bage în el o surioară abia ieşită din icre care, la rîndul ei, nereuşind să găsească ceva pe măsura-i, se umflase cu icre de caracudă.

Tot ce se petrecuse la început, spintecatul burţi­lor, duelurile în cozi şi celelalte, păreau nişte glume nevinovate, jocuri sportive, faţă de ce se întîmpla acum. Mreana de o palmă lunecă întreagă în gura unei mrene de două palme. Iar aceasta, încă înainte de a rîgîi mulţumită, fu absorbită cu o putere gro­zavă în prăpastia cercuită cu inel sîngeriu — gura unui crap de trei palme. Se găsi, bineînţeles, un crap de patru palme şi o mreană de cinci.

Şi ceva neobişnuit: un caras de o palmă jumătate reuşi să prindă în pîlnia gurii o mreană de aproape trei palme. Mreana se zbătu, carasul vîntură apa cu coada, îşi zbîrli aripile de pe spate, unul din ochii lui rotunzi plesni; dar cu toată vitejia ei, mreana intra încet, încet prin inelul subţiat al gurii duşmanului. Pătruns atît de greu pînă la mijloc, trupul mrenei dispăru de aici înainte brusc. Carasul se umflă ca un caras ţinut la îngrăşat mult timp pentru cine ştie ce expoziţie de caraşi. Smalţul solzilor sări în cîteva locuri. Gata-gata să cadă la fund, după cîteva mişcări greoaie dar dibace din coadă el se redresă şi dispăru printre ceilalţi luptători.

— E un caz rar, spuse omul — micul Cantemir îl privi cu atenţie — unic. Aşa ceva se întîmplă o dată la o mie de ani, şi nici atunci. Suntem norocoşi, am văzut ceva.

In apă învălmăşeala se potolea. Apa se subţiase şi primea acum cu uşurinţă trupurile vii şi moarte. Dintre spinările solzoase ce se scufundau cu oboseală şi tăcute izbucni o explozie de forma unei mînătărci, solzi argintii şi oase albe.

—   Nu cumva a fost carasul? întrebă cu părere de rău micul Cantemir.

—   Se poate, zise omul. Asta ar fi rezolvarea cla­sică a cazului. Dar nu putem şti.

Întîmplător, micul Cantemir auzise odată de la nişte oameni mari cîtă dreptate au, de cele mai multe ori, clasicii. Părîndu-i rău de ce spune, nu se putu abţine:

—   Totuşi, carasul era prea mic faţă de mreană...

—   Orice caras care vrea să devină erou, riscă, spuse omul. Altfel nu se poate. Una şi  cu una fac două, ce să mai vorbim.

—   Numai caraşii?

—   Şi crapii!

Văzîndu-l cum se trage, era un obicei, de sfîrcul urechii drepte, micul Cantemir îşi zise că acest om poate să-şi bată joc de tine cînd nu te aştepţi. Nu ştii niciodată cînd e serios şi cînd nu. El spuse:

—   Frunză verde de dai n-ai, unde pui nu mai găseşti. Să nu umblăm după potcoave de cai morţi. De pomană căutăm coada prepeliţei şi tot tăiem frunză la cîini. Glume, dragă băiete, glume. Ascultă, vezi şi taci!

—   Ascult, văd şi nu tac, sări micul Cantemir. Dacă aud şi văd de ce să tac? Nu vreau să tac. Îmi vine să nu tac. Uite, dacă tac, mă apucă un fel de nervi, şi mă mănîncă limba, zău dacă nu mă mănîncă, şi nu tac. Eu sunt pionier, nu ştiu dacă ştii. Pe cuvîntul meu că nu vreau să tac, termină el aproape strigînd.

—   Nu-i nevoie să strigi, zise omul şi stătea iarăşi gînditor, după cît se vedea nu-i ardea acum să mai păcălească pe nimeni. Luă o piatră şi o aruncă în apa lacului. Apa nu zise nimic, dar o broască întrebă prin somn ce s-a întîmplat.

—   Nu s-a întîmplat nimic rău, zise omul. Dormi liniştită.

Aerul se răcorea, era umed şi parcă sărat.

—   De unde ştiai, întrebă micul Cantemir, ce-o să se întîmple la heleşteu?

—   Eh, făcu celălalt, cu un fel de zîmbet, nu s-a întîmplat nimic, dar eu am văzut multe, ştiu destule; cîte unele mi s-au întîmplat chiar mie cu mult timp înainte de a mă naşte. Una din astea am să ţi-o spun acum. Se pare că tu ai ceva în cap. Mă ţin de promisiune, deşi timpul meu e măsurat. Altuia nu i-aş fi spus-o.

Acest altuia, băiatului îi făcu o mare plăcere. Era gata să strige în gura mare că omul din faţa lui este cel mai mare, mai formidabil, mai cosmic din cîţi întîlnise el în lunga lui viaţă. Dar în loc de toate acestea întrebă cu nevinovăţia lui cunoscută:

— Cu mulţi ani înainte?

Omul îl ameninţă cu un deget lung şi noduros :

—   Băieţaş, nu umbla cu mîţa-n sac, că i se văd unghiile.

Prins asupra faptului, micul Cantemir nu avu încotro, scoase mîţa din sac, îi dădu drumul. Ea plecă să-şi caute peţitorii. Dar sacul nu-l aruncă băiatul, oricînd puteai ascunde în el altă mîţă. O găseşti re­pede chemînd-o pe numele ei mic: pis, pis, pis... Fiindcă nu toţi cei din preajma ta bagă de seamă că ascunzi o mîţă-n sac. Cei mai mulţi nu văd, sau se fac că nu văd,

*

—   La nunta tatii, de mult, eu jucam în coada danţului. Cît oi fi jucat nici eu nu mai ţin minte. Atîta ştiu că mama, pe nepusă masă, pofti ouă de ştiucă. Toţi fiind pînă peste cap băgaţi în nuntă, iar tata ginere, ce era să fac? Nici una, nici două, alerg la grajd. Acolo erau numai cele trei vaci ţintate. N-a­veam de unde alege. Am luat şi eu la întîmplare calul pag. Dau să-l încalec, pace! Nărăvaş şi plin de draci, fără chef de drum. Ii dau eu vreo cîteva bice, mi le ia pe toate. Rămîn acum şi fără bice. Nu mai stau la gînduri, îl umflu eu pe el în spate, şi cît ai clipi, ajung în pădure. Aici, apucă-te, Gheorghe, de căutat ouă de ştiucă. Leg calul de un fag subţire, umblu eu ce umblu şi dau de-o scorbură chiar în vîrful unui paltin, c-am uitat să-ţi spun, era o pădure de arţari. Vreau să intru, greu! Bag eu un picior, nu intră. Bag o mînă nici atît. Bag capul şi văd că intră. Cotrobăiesc eu prin scorbură mult şi bine şi într-un cotlon săpat de carie, iacă; ouă de ştiucă. Iau cît îmi trebuie, şi cînd să ies, ioc! Capul nu voia. Îl las acolo şi mă duc să-mi iau calul. Gîndesc eu: „Alerg acasă, iau un topor, mă întorc, lărgesc gura scorburei şi gata“.

Cînd colo, vorba veche, cum că unde găseşti frîul, caută şi calul, nu se adeveri; calul, sătul de aşteptare, pesemne, plecase în lumea cailor. Lăsase numai vorbă frîului să-mi dea o mînă de ajutor. Am luat-o, oricum, o mînă de ajutor nu-i de lepădat, am pus-o bine, să fie acolo.

Cum mergeam eu prin pădure necăjit, mă întîlnesc cu un moşneag uscat, cu cămaşă de cîlţi şi plete albe. Moşneagul cioplea pe un butuc o talpă de sanie, fiindcă i se crăpase o roată de la căruţă chiar atunci. „Moşule, zic, dă-mi barda împrumut să-mi scot capul din scorbură". „Măi flăcăule, ţi-o dau, face el, dar fii cu băgare de seamă: barda mea-i a făta. Să nu care cumva s-o scapi jos, atîta îţi spun". „Las' pe mine, moşule, strig eu cuprins de bucurie, n-avea grijă. Dau chezăşie părul meu încărunţit“.

Iau barda, mă întorc la scorbură, fac ce fac şi-mi scot capul. Cînd să zic doamne-ajută, scap jos barda, pe loc căţeaua dracului fată doi prunci: o bărdiţă şi-un bărdoieş; semănau leit. Bag ouăle de ştiucă în sîn şi cînd să plec îmi dă prin gînd să opresc bărdiţa. Moşul cu trei şi eu cu golul? Zis şi făcut. Bag bărdiţa în căciulă, căciula o întorc pe dos, schimb încălţările, dreptul cu stîngul, stîngul cu dreptul, tocmai pentru ca moşul să nu bage nimic de seamă.

„Măi flăcăule, zice el cînd mă vede. În alţi ani făcea doi. Acuma ce-o fi avut?" „De, moşule, atîta a făcut, un bărdoieş, am văzut cu ochii mei". „Ei, să-i fie de bine dar, şi să vii la cumătrie cînd te-oi chema". „Vin!“

Plec. Cînd să ies din pădure, mă întîlnesc cu un roi de albine. Ce mai roi, doamne! Mă iau după el. Nouă păduri, nouă ape mari, nouă ape mici, nouă stîni şi nouăzeci şi nouă de sate am lăsat în urmă. Ajungem într-o seară. Ca să nu mai lungesc vorba, iau eu toată mierea din scorbura unde-şi avea roiul sălaş, o scorbură ceva mai mică decît cealaltă, dar mai uşor de cercetat, fiindcă era singură, fără copac.

Acuma, în ce să pun mierea? Îmi rotesc ochii în jur şi văd doi ţînţari. Ii prind, le jupoi pieile, fac două burdufuri şi le umplu cu miere. Cioplesc apoi cu bărdiţa o teleagă, încarc burdufurile şi ia-o, Gheorghe, spre casă! Nuntaşii m-or fi aşteptînd şi mama se topeşte de pofta ouălor de ştiucă! Urc un deal, cobor la vale, şi tot aşa, deal, vale, vale, deal; nu ştiu cum se face că-mi scapă sus, tocmai în vîrful crestei, teleaga din mîini şi se tot duce singură la vale şi intră într-un iaz ce se făcea acolo; apă largă şi adîncă, să nu-i dai de cap. Iar răul cel mare era că, între burdufuri, legasem şi ouăle de ştiucă, iar acuma ia-le de unde nu-s!

Ce era să fac! Mort de oboseală, mă întind pe o lespede de piatră moale şi călduroasă şi trag un pui de somn de trei zile şi trei nopţi. Într-a patra dimi­neaţă, după ce mă spăl cu apă la un izvor sec găsit pe acolo, văd un cîmp pe care creştea mac. Pînă-n seară, din boabele macului aceluia mi-am împletit o frînghie lungă pe care am zvîrlit-o cît am putut de sus. Mai sus de toarta din stînga a cerului n-a ajuns. Era bine şi acolo. Îi fac nodul, îl întăresc, urc apoi şi dau de rai. Porţile raiului, vraişte, nu mă întreabă nimeni nici cum mă cheamă. „Gheorghe!" aş fi spus, se înţelege, dar n-am avut cui. Gust eu o pară, un măr, mă plimb cu mîinile la spate, cum văzusem că se plimbă Vodă prin lobodă. Şi într-o poiană, să vezi lucrul minunii: Dum­nezeu, la un loc cu alţi moşnegi, făcea oale, iar tata era pristav peste olari.

Cum mă vede tata, nu se bucură, nu se încruntă. Mă ia frumuşel de mînă şi mă duce lîngă ceilalţi: „Apucă-te de fă oale, prinde şi tu meşteşugul! " N-a­veam niciun chef să fac oale, aşa că tata mă ia de chică şi mă aruncă tocmai din inima raiului. Şi cad, măre, şi cad, îmi venea să cred că nu mai ajung. Lung e drumul ăsta! Cînd credeam că pot să-mi iau grija şi să aştept bătrîneţea în linişte şi căzînd mereu, mă pomenesc taman în mijlocul lacului cu pricina între burdufurile cu miere şi legătura cu ouă de ştiucă. Bun! Cum să ies de aici? Iar începe vremea să treacă. Şi trece, şi trece, şi trece. Şi trece, şi trece, şi trece, îmi crescu o barbă cît o clopotniţă, neagră şi deasă. Iar o pupăză scoase pui in barba mea şi trăiau cu toţii ca în sînul lui Avraam. Pînă într-o zi, cînd veni un lup să mănînce puii pupezei. M-am agăţat şi eu de coada lui şi aşa am ajuns la mal, cu tot, cu miere şi ouă de ştiucă.

Ce să-ţi mai spun ? Mă opresc aici. Destul să ştii că mama şi-a potolit setea de ouă de ştiucă, iar peste vreun an am deschis şi eu ochii la lumea mare, cum e în firea lucrurilor, feciorul tatii cel dintîi...

*

Terminîndu-şi povestea, omul scoase dintr-un bu­zunar o pipă englezească, pe care scria de-a lungul muştiucului: Old Slim-thick-headed şi dedesubt A long sleeved coat, cu alt caracter de literă. Fumul pi­pei urca încet.

Întrebările se năpustiră asupra băiatului şi el voi să le arunce pe toate în capul omului care fuma, dar un cuc sur nu-l lăsă să vorbească, ci vorbi el dintr-o stea apropiată.

—  Cred că e timpul să mergi la culcare, zise omul. „Oamenii ăştia parcă n-ar face altceva decît s-ar strădui să semene în cele din urmă cu mătuşile mele", îşi zise băiatul.

—  E tîrziu, adăugă unul.

—  E devreme, zise băiatul.

—  E cum vrei s-o iei, zise omul. Eu te las. Am nişte păcăleli importante de rezolvat.

Băiatului îi veni să se prăpădească de rîs pe seama celor ce urmau la păcăleală. Era sigur că vor fi bine păcăliţi. Omul îşi cunoştea meseria

—  Arde-i tare! strigă el

Intr-o zi te iau ucenic, strigă la rîndul său omul din depărtare, acum era departe, nu se mai vedea, fu­mul rămas se destrăma în locul unde stătuse, glasul i se mai auzea şi rîsul lui care vindeca bolile, şi pe urmă nici rîsul.

George Bălaiță - „Intâmplări din noaptea soarelui de lapte”
Ultimul capitol Aici
Cap1 Aici