Brîna pe care Thor şi
Muskwa îşi făcuseră culcuşul începea să se încălzească sub razele soarelui de
dimineaţă.
La o vreme, pătruns de
dogoare, Thor se trezi, se întinse zdravăn, dar rămase tot culcat, lenevind.
După cele petrecute în ajun, întîi durerea cumplită din rană, apoi leacurile şi
la urmă ospăţul bogat din vale, se simţea acum grozav de bine mîngîiat de atîta
revărsare de lumină şi căldură; nu se grăbea să plece. O bună bucată de vreme
privi lung şi cu multă curiozitate la Muskwa. Noaptea fusese răcoroasă şi
ursuleţul se cuibărise la căldură între labele lui enorme; dormea dus,
suspinînd în vis, aşa cum fac copiii.
Şi iată că Thor a făcut
un lucru cu totul neobişnuit pentru el; ceva ce nu i se mai întîmplase
niciodată pînă atunci. A adulmecat uşurel ghemotocul mic şi pufos dintre labe
şi, cu limba lui mare şi roşie, i-a lins binişor faţa. La mîngîierea aceasta
atît de familiară, Muskwa, visîndu-se, poate, lîngă mama lui, se ghemui şi mai
aproape.
După cum odinioară
copiii de albi, prin naivitatea şi drăgălăşenia lor, au îmblînzit inima sălbaticilor
care voiau să-i omoare, aşa şi Muskwa a adus schimbări ciudate în viaţa şi
convingerile lui Thor. Uriaşul grizzly era încă grozav de nedumerit. Simţea cum
i se frînge aversiunea inexplicabilă de pînă acum faţă de toţi ursuleţii, ba,
chiar mai mult, simţea cum începe să-şi schimbe obiceiurile căpătate de-a
lungul celor zece ani de singurătate. Încetul cu încetul îşi dădea seama că
tovărăşia lui Muskwa era, de fapt, ceva nou şi foarte plăcut.
O dată cu apariţia
omului în viaţa lui, se strecurase într-însul un sentiment nou, o emoţie nouă
sau cine ştie — poate numai scînteia lor.
Cînd n-ai duşmani şi nu
înfrunţi pericole, nu poţi să înţelegi pe deplin ce înseamnă prietenia şi poate
că Thor, care dădea piept acum pentru întîia oară cu duşmani adevăraţi, cu o
primejdie adevărată, începea s-o înţeleagă. Se apropia şi perioada împerecherii,
iar Muskwa păstra încă mirosul mamei lui.
In timp ce ursuleţul
visa dus, mîngîiat de căldura soarelui, Thor se simţi cuprins de o mare mulţumire.
Privi valea care
strălucea înrourată de ploaia din timpul nopţii şi nu văzu nimic care să-i
tulbure liniştea. Adulmecă aerul încărcat de parfumul florilor, de mireasma
brazilor şi a ierbii fragede. Începu să-şi lingă rănile şi, mişcîndu-se, îl
trezi pe Muskwa. Ursuleţul înălţă capul. Orbit de soare, clipi de cîteva ori,
apoi îşi frecă somnoros cu lăbuţa mutrişoara tuciurie şi se sculă. Ca toţi
copiii, era din nou gata să zburde, cu tot chinul şi oboseala din ziua
precedentă.
În timp ce Thor lenevea
privind în vale, Muskwa s-a apucat să scormonească prin crăpăturile peretelui
de stîncă şi din cînd în cînd se rostogolea de-a berbeleacul pe pietrele
brînei. Thor îşi întoarse domol privirile spre ursuleţ şi se uită plin de curiozitate
la giumbuşlucurile şi tumbele caraghioase ale lui Muskwa. Se ridică greoi,
scuturîndu-se; vreo cîteva minute, adulmecă vîntul ce sufla din vale, nemişcat
ca o stană de piatră. Muskwa alergă spre el, se opri şi îşi ciuli urechiuşele.
Ochii lui vioi şi iscoditori se plimbau de la Thor la spaţiul însorit din jur
şi înapoi spre el, ca şi cum l-ar fi întrebat ce avea să urmeze.
Ca răspuns la privirea
nedumerită a lui Muskwa, ursul o porni în jos, spre vale. Ursuleţul venea după
el cu paşi mărunţi şi zoriţi, întocmai ca în ajun. Se simţea de două ori mai
mare şi mai puternic decît cu o zi în urmă şi nici măcar odată nu a mai scîncit
după laptele mamei. Thor îi făcuse repede educaţia: îl învăţase să mănînce
carne. Micuţul ştia că acum se vor întoarce la locul unde ospătaseră în noaptea
trecută.
Coborîseră pînă la
jumătate coasta, cînd Thor adulmecă un miros care îi smulse din piept un muget
adînc de mînie. Se opri o clipă, zbîrlindu-şi ameninţător gulerul des de blană
din jurul gîtului. Mirosul venea din direcţia ascunzătorii în care îşi lăsase
prada; era ceva ce nu putea tolera, şi tocmai în locul acela! Simţise puternic
în aer prezenţa altui urs. De obicei, asta nu-l supăra şi nu l-ar fi aţîţat
nici de astă dată, dacă ar fi fost vorba de o ursoaică. Dar nu: era miros de
urs, pe care vîntul îl aducea dinspre rîpa ce pornea drept în jos, spre
păduricea de pini unde ascunsese leşul caribu-ului.
Thor nu mai şovăi nici o
clipă. Mormăind, începu să coboare cu asemenea iuţeală, încît Muskwa abia
izbuti să se ţină după el. Nu s-au mai oprit pînă la marginea platoului de
deasupra lacului şi păduricii. Muskwa gîfîia cu limba scoasă. Îşi ciuli urechiuşele,
privind înainte şi, deodată, toţi muşchii trupuşorului i se încordară.
La şaptezeci şi cinci de
yarzi mai jos, cineva le prăda ascunzătoarea. Hoţul era un uriaş urs negru.
Straşnic tîlhar! Avea poate cu vreo trei sute de pfunzi mai puţin decît Thor,
în schimb era aproape tot atît de înalt, iar în soare blana lui avea lucirea
catifelată a nisipului. Era cel mai mare şi mai cutezător urs care pătrunsese
vreodată pe domeniile lui Thor. Scosese leşul renului din ascunzătoare şi tocmai
se ospăta de zor cînd Thor şi Muskwa l-au surprins asupra faptului.
Ursuleţul se uită
întrebător la Thor.
—
Şi acum ce ne
facem? părea că spune. Ne-a şterpelit mîncarea!
Încetişor şi cu băgare
de seamă, Thor începu coborîşul. Nu mai părea grăbit. La marginea pajiştii, cam
la o distanţă de treizeci-patruzeci de yarzi de intrus, se opri din nou. În
comportarea marelui grizzly nu se putea vedea nimic ameninţător. Doar gulerul
din jurul gîtului i se zburlise cumplit de tare, aşa cum Muskwa nu-l mai văzuse
încă.
Ursul negru se opri din
mîncat şi ridică capul; cîteva clipe s-au privit fix unul pe celălalt. Thor
bălăbănindu-şi încetişor capul uriaş într-o parte şi-n alta, cu mişcarea unui
pendul, cel negru încremenit, în nemişcare, ca un sfinx. Muskwa se oprise
prudent la patru sau cinci paşi distanţă în spatele lui Thor. Înţelegea, cu
mintea lui necoaptă, că dintr-o clipă în alta trebuia să se întîmple ceva; şi
cu o pornire copilărească era gata să-şi pună coada între picioare şi s-o ia la
sănătoasa, împreună cu Thor sau, de nu, să lupte vitejeşte alături de el.
Privea nedumerit şi uimit la mişcarea ritmică pe care o făcea Thor cu capul.
Era un semn pe care toate vietăţile îl înţeleg, însuşi omul a învăţat să-l
cunoască: „Fereşte-te de grizzly-ul care-şi clatină capul!“ Aceasta e prima
poruncă pentru vînător. Marele urs negru ar fi trebuit s-o ştie şi, la fel ca
toţi urşii de pe domeniile lui Thor, să dea înapoi, să se întoarcă şi să fugă.
Thor îi lăsase destul timp pentru asta. Numai că el venea pentru prima dată
aici în vale; în plus, se simţea temut şi puternic; nu fusese niciodată înfrînt
pînă acuma de vreun semen al său. Era, ca şi Thor, stăpîn fără rival în
ţinuturile lui.
Aşa că nu se clinti din
loc, ba chiar ceva mai mult: a fost primul care a provocat, mormăind
ameninţător. Thor porni spre el cu mers domol şi apăsat.
Muskwa mai făcu cîţiva
paşi, cam pînă la jumătatea drumului, apoi se aşeză jos, cu burta lipită de
pămînt.
Cînd a fost numai la
zece picioare de duşman, Thor se opri. Acum capul i se mişca cu mai mare
iuţeală înainte şi-napoi, iar dintre fălcile întredeschise îi izbucni un muget
adînc, ca un tunet. Ursul cel negru îşi arătă colţii şi Muskwa începu să scîncească.
Pas cu pas, Thor înainta cu tot corpul lui uriaş aplecat înainte, cu fălcile
căscate atîrnînd aproape de pămînt. Îi mai despărţea doar un yard, cînd amîndoi
se opriră, stînd neclintiţi vreo cîteva secunde în aşteptare, ca doi oameni
învrăjbiţi de ură, care încearcă să se străpungă cu tăişul privirii.
Muskwa gemu încetişor,
tremurînd ca apucat de friguri. Thor îi auzi scîncetul.
Ce-a urmat, s-a petrecut
cu atîta iuţeală, încît ursuleţul a amuţit de groază, cu burta lipită de pămînt,
încremenit ca o stană de piatră. Cu o scrîşnire surdă, asemenea unui răcnet
răguşit de mînie, aşa cum nu pot scoate decît urşii grizzly, Thor se aruncă
asupra duşmanului său negru. Acesta se ridică puţin, doar atît cît ar fi
trebuit ca să se poată trînti cu uşurinţă pe spate de îndată ce amîndoi vor
ajunge piept la piept. Thor era însă un luptător mult prea încercat ca să se
lase prins în cursă. Ştia că lovitura pe care ar fi primit-o de la laba
dindărăt a adversarului i-ar fi spintecat numaidecît burta. Evitînd-o, Thor
îşi înfipse aprig cei patru colţi lungi şi puternici în umărul adversarului
şi, în acelaşi timp , îi dădu o lovitură teribilă cu laba stîngă.
Din cauza scormonitului
în căutarea hranei, Thor avea ghearele tocite; la cel negru însă, obişnuit cu
căţăratul în copaci, erau ascuţite ca nişte pumnale şi întocmai ca ele se
înfipseră adînc în umărul rănit al lui Thor, făcînd să-i ţîşnească din nou
sîngele.
Cu un muget ce înfioră
pădurea, uriaşul grizzly se trase îndărăt, ridicîndu-se în toată înălţimea lui
de nouă picioare. Pînă adineauri îi dăduse doar un avertisment ursului negru şi
l-ar fi lăsat să se retragă chiar şi după prima încăierare. Acum însă începea
lupta pe viaţă şi pe moarte! Hoţul nu numai că-i devastase ascunzătoarea, dar,
lucrul cel mai rău, îi deschisese rana făcută de om. Dacă cu cîteva clipe în
urmă luptase doar pentru legea şi dreptul său, fără duşmănie şi fără dorinţa
de-a omorî, de data aceasta însă devenise înspăimîntător la vedere, aşa cum
stătea cu gura larg deschisă, măsurînd aproape opt degete de la o falcă la
alta, cu buzele răsfrînte ce lăsau să i se vadă dinţii strălucitor de albi, cu
gingiile roşii, iar muşchii din jurul nărilor umflaţi ca nişte frînghii. Între
sprîncene i se săpase o cută adîncă, ca o lovitură de secure, ochii injectaţi
de vine sîngerii luceau fioros, iar din pupilele negre-verzui, micşorate de
ură, ţîşneau flăcări.
Dacă în secunda aceea un
om i-ar fi apărut înainte, n-ar fi fost nicio îndoială că din această întîlnire
doar unul singur avea să supravieţuiască.
Thor n-avea obiceiul să
lupte stînd în două picioare. Îşi aşteptă deci adversarul, aşa, vreo cinci-şase
secunde, iar cînd acesta făcu primul pas înainte, se lăsă din nou să cadă iute
în patru labe. Ursul negru îl întîmpină la jumătatea drumului. Muskwa
încremeni, lipit una cu pămîntul, îngrozit, cu ochii ţintă la ceea ce avea să
vină.
A fost o luptă cum numai
munţii şi jungla pot să vadă; valea întreagă se cutremura de răcnetele lor.
Cele două fiare se înşfăcară cu labele puternice de dinainte, într-o încleştare
aproape omenească, în timp ce se sfîrtecau cu dinţii şi cu labele de dinapoi.
Vreo două minute rămaseră strîns îmbrăţişaţi, rostogolindu-se unul peste
celălalt de cîteva ori. Ursul negru îl sfîşia fără milă cu ghearele, în timp ce
Thor se lupta mai mult cu dinţii, ajutat de formidabila sa labă dreaptă. În
rostogolire, se silea să rămînă, pe cît posibil, deasupra adversarului, aşa cum
făcuse cînd spintecase burta caribu-ului. De nenumărate ori îşi înfipse colţii
adînc în carnea duşmanului, dar celălalt, mai iute, îi sfîşiase aproape de tot
umărul drept cu dinţii. Deodată se încleştară de fălci.
Muskwa auzi ciocnirea şi
scrîşnirea dinţilor, apoi pîrîitul oribil al osului rupt — şi ursul negru fu aruncat
la pămînt, ca şi cum i s-ar fi frînt gîtul. În aceeaşi clipă, teribilul grizzly
îl apucă de beregată.
Chiar şi aşa ursul negru
continua să lupte. Gura căscată, din care năpădea sîngele, îi atîrna însă fără
putere, căci Thor îl strîngea de gîtlej cu fălci de oţel.
Muskwa se sculă
tremurînd încă, cuprins de o emoţie nouă şi ciudată. Ceea ce se întîmplă acum
nu mai era o joacă, aşa cum văzuse la mama lui, ci pentru prima oară privea o
luptă adevărată. Fiorul ei îi înfierbîntase sîngele şi inimioara începu să-i
bată iute. Cu un mîrîit subţirel şi caraghios, se azvîrli în luptă. Încercă
zadarnic să-şi înfigă dinţişorii cînd în părul des, cînd în pielea tare din
coapsa ursului negru. Trăgea ici-colo, ce apuca, şi mîrîia ameninţător.
Proptit bine pe lăbuţele de dinainte, cu gura plină de păr, smulgea de blană,
cuprins deodată de o furie oarbă, inexplicabilă.
Dintr-o mişcare, ursul
negru se răsuci pe spate şi, cu laba de dinapoi, îl sfîşie pe Thor de-a lungul
pîntecului. Lovitura fusese aşa de puternică, încît ar fi spintecat dintr-o
dată burta unui caribu sau a unui cerb, omorîndu-l pe loc. Lui Thor îi lăsă
doar o rană adîncă şi roşie, lungă de trei picioare. Înainte de a-şi putea
repeta lovitura, marele grizzly se dădu la o parte cu iuţeala fulgerului, şi
talpa ursului îl atinse în plin pe Muskwa, azvîrlindu-l, ca din praştie, la
vreo douăzeci de picioare. Izbitura nu l-a rănit, dar îl lăsă lat la pămînt,
complet năucit.
În aceeaşi clipă, Thor
slobozi din strînsoare gîtul duşmanului şi se azvîrli într-o parte, la vreo
două-trei picioare de urs. Sîngele îi curgea şiroaie din răni. Umerii, pieptul
şi gîtul ursului negru erau năclăite de sînge şi bucăţi mari de carne îi
atîrnau sfîrtecate. Încercă să se ridice, dar Thor se năpusti din nou asupra
lui şi-l apucă, de data aceasta fără putinţă de scăpare. Într-o încleştare de
moarte, îi cuprinse cu fălcile partea de deasupra nasului. S-a mai auzit o
pîrîitură îngrozitoare şi apoi totul se sfîrşi. Ursul negru îşi dădea ultima
suflare. Nu mai era în stare să opună nicio rezistenţă, dar Thor nu avea cum să
ştie lucrul acesta; continuă să-l sfîşie cu ghearele labelor de dinapoi, să-l
rupă şi să-l lovească încă o bună bucată de vreme după ce acesta murise.
Cînd în cele din urmă
s-a oprit, priveliştea locului de luptă era înfiorătoare. Pămîntul răscolit şi
înroşit de sînge se acoperise cu fîşii mari de blană şi bucăţi de carne, iar
învinsul zăcea cu pîntecele despicat de la un capăt la altul.
Pe coasta muntelui, la o
depărtare de două mile, Langdon şi Bruce, rezemaţi de-o stîncă, albi la faţă ca
varul şi abia trăgîndu-şi sufletul de emoţie şi încordare, urmăriseră lupta
prin binoclu. De la distanţa aceea fuseseră martorii îngrozitorului spectacol.
Pe ursuleţ însă nu l-au
putut vedea.
În timp ce Thor, gîfîind
şi sîngerînd, stătea deasupra duşmanului neînsufleţit, Langdon lăsă să-i cadă
binoclul.
—
Sfinte Dumnezeule!
şopti el.
Bruce sări în picioare.
—
Haidem! strigă
el. Ursul negru e mort! Dacă ne grăbim, putem pune mîna pe grizzly-ul nostru!
Acolo jos, pe pajişte,
Muskwa alergă spre Thor cu o bucată de blană neagră în gură, caldă încă. Şi
Thor, aplecîndu-şi capul mare şi însîngerat, îl linse, mîngîindu-i mutrişoara
tuciurie.
Ursuleţul
îşi făcuse dovada curajului; poate că Thor văzuse şi înţelesese
e Tyr nu Thor se vede ca nu ai citit cartea!
RăspundețiȘtergere