Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(3)

27 August

Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviţei, deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi şase de guri de oţel.

După o zi de frămîntări în ploaia de foc şi de schije, după neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care acopereau taberile, flăcăii noştri trudiţi de abia putuseră să aţipească cîte-o parte din noapte. Se rînduiseră la lucru, se rînduiseră la tunuri; şi cînd, în răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pînză de fulger, ei răsăreau negri, o clipă, izvorînd parcă din întunecime, drepţi şi neînduplecaţi. Apoi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de pămînt, în tăcerile adînci care urmau, tunarii vorbeau despre spînaticii lor ofiţeraşi zvîrliţi în ţărînă de zburăturile de schijă, aşa de buni în vremurile de pace, aşa de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. Pomeneau şi de fraţii fulgeraţi — oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o răbdare pe care nici sîngele gîlgîind în răni adînci n-o înfrîngea. Şi unii şi alţii zăceau acum îndărăt, la ambulanţe.

         După noaptea aceea, veni dimineaţa c-o linişte mare. Şi-n linişte, la şase ceasuri, deodată, ca din senin, porni întîiul tunet şi după dînsul se dezlănţui brusc uraganul de fum şi foc din trei sute cincizeci de maşini. Fierberea clocotitoare, — deasupra muncelelor şi văilor, — nourii albi ca vata şi învălmăşiţi, prin care se strecurau şuierăturile şi bîzîirile fioroase ale ghiulelelor, umpleau cerul şi pămîntul de o mare furtună de jale.

Şi-n vremea asta, valurile întunecoase ale infanteriei se încovoiau îndărăt prin zdruncinăturile pămîntului, în vecinătatea bateriilor. Batalioanele, gata de luptă, şedeau rînduite, tăcute, pe cînd văzduhul se cutremura. Şi-n inimile tuturora stăruia parcă un ghimpe, — aşteptarea. Trecuse o zi şi nu se întîmplase nimic, dar fiecare clipă viitoare putea aduce ca un fulger ordinul, ş- odată cu el botezul de sînge.

Aproape de liniile duşmanilor, spre Griviţa, sentinelele ascunse în tufişuri şi-n gropi stăpîneau cu ochii mişcările tabiilor, şi-n dosul acestui lanţ ş-al pîlcurilor posturilor mici şi gărzilor mari, divizia întreagă în două linii adînci îşi scînteia marile şiraguri de baionete.

Mai departe, pe podişul din dreapta şoselei care venea de la Bulgăreni, trăsurile de ambulanţe îşi fîlfîiau pînzele cu cruce roşie. Pataştele, legănate în pasul regulat al sanitarilor, pe mică pe ceas ieşeau din văi aducînd spre doctorii cu chipuri roşii trupuri zdrobite de tunari.

Şi era în bateria din vii o frămîntare cumplită. Dinspre tabia Abdul-Cherim, din redanul scurmat în coastele ei, numai de la o mie de paşi depărtare de noi, venea un foc iute de puşti care izbea din plin şirurile servanţilor. Ofiţerii înjurau şi dădeau ordine multe cu glas tare, soldaţii se învîrteau mînioşi în jurul tunurilor dar, descoperiţi fiind din partea aceea, cădeau unul după altul, după fiecare izbucnire a focurilor, care tresăreau în văzduh ca nişte pîrîituri de vreascuri.

Era o mînie şi un năcaz de-şi scuipau flăcăii sufletul. Cu toate acestea lucrau în urgia şi-n fumăria aceea, — şi tunurile îndopate zvîrleau parcă cu disperare ghiulelele înspre furnicarele paginilor. Şi zburau ţipînd, şi cădeau bine, şi cîte un murmur de mîngîiere trecea prin rînduri.

Intr-un tîrziu veni ordinul să se tragă tunurile în rezervă — şi acolo la adăpost, îi găsi Domnitorul — şi generalul raportă cum stau lucrurile.

Atunci un călăreţ, un ofiţer, porni din baterie, în goana calului, îndărăt, c-o veste grabnică. Fugarul sforăia în galop aprins, şi trecu ca o săgeată prin rîpi, prin rovine, — pînă ce se arătară întunecoasele şi tăcutele valuri ale dorobănţimii.

Companiile erau gata. Soldaţii aşezaţi la pămînt, păstrînd rînduiala însă, aşteptau. Ici-colo grămezi mici vorbeau cu glasuri încete. Cei mai mulţi, însă, tăceau duşi pe gînduri. Ofiţerii batalioanelor sfătuiau strînşi în roate dese, ori se mişcau agale printre zidurile plutoanelor. Era o pînză întinsă şi întunecoasă de căciuli mari cu pene pestriţe, şi de chipiuri de infanterie, în care roşul şi albastrul însemnau cărări de flori.

Călăreţul venea în goană. Prin rîndurile flăcăilor alergă un fior, o şoaptă petrecută cu grabă de la om la om. Ofiţerii se întoarseră toţi spre partea de unde venea vestea; unii porniră nerăbdători şi se înşirară spre margine.

Ştafeta se opri scurt în faţa statului major al diviziei, descălecă şi înmînă plicul. În clipa următoare toată lumea era în picioare şi ştia, simţea despre ce-i vorba.

În jurul celui ce venise se strîngeau unii din ofiţeri. Gălăgiosul căpitan Corban de la al treisprezecelea de căciulari şi iubiţii săi băieţi, locotenentul Avram şi sublocotenenţii Călinescu şi Sava, îl strînseră între piepturi şi-l luară din scurt.

Corban îl întrebă:

—   Ce fac turcii, dragă?

Ofiţerul de ordonanţă, bunduc cu mustăţile răsucite ca coada răţoiului şi cu ochii negri fulgerători, răsufla repede, nu ştia ce să răspundă.

—   Ostenit băiatul! rosti cu glas gros şi cu convingere căpitan Corban, să-i dăm niţică flacără. Şi-i întinse bidonul.

—   Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ţi crapă măseaua! Trage un gît şi te dezmorţeşte!

—     Nu, — mulţămesc! răspunse bunducul; mi-i cald de nu mai pot. Am alergat ca un nebun.

—   Nu vrei? strigă căpitanul. Bravo, dragă! de ce nu spui? — Şi se întoarse spre „băieţii” lui: Nici vouă nu vă place? ha?

—     Ba mie-mi place, răspunse locotenentul Avram zîmbind larg şi legănîndu-se ca o raţă.

Le plăcea romul şi sublocotenenţilor Călinescu şi Sava, băieţi subţiri, de abia ieşiţi din şcoală, ş-acum plini de admiraţie cătră mustăciosul şi negrul căpitan Corban. Înghiţiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare, apoi, în îmbulzeala din ce în ce mai deasă a ofiţerilor, începură să descoase pe cel venit.

Artileristul îşi ştergea sudoarea, îşi descheia la gît tunica, pe cînd toţi îl trăgeau care dincotro. Apoi începu să spuie despre redanul care ne fulgera bateria din viile de deasupra Griviţei, de la o depărtare de o mie de paşi numai. Băieţii, tunarii, se luptau straşnic, dar ce folos — păgînii îi luau ca din oală. Acu nu mai era de chip; trebuia să intre în foc infanteria, să puie pe necredincioşi pe goană.

—    Ei şi ce? strigă cu glas mare căpitan Corban: crezi că n-o să-i luăm la goană? Tetea Corban să trăiască şi o să vedeţi voi şi minunea asta! Eu cu băieţii mei, mă! Ca nişte lei! Să fiu al dracului! În frigare o să-i luăm! Ce zici, Avrame?

—   E foarte bun romul! răspunse cu convingere locotenentul.

—    Drepţi, răcane! mi-ai băut toată sticla, trîntite-ar sfîntul Ilie într-o pivniţă cu antale! Ce facem, bă, mergem?

— Cu tetea mergem şi-n iad! răspunse Avram răsucindu-şi cu stînga mustaţa şi cu dreapta întinzîndu-i bidonul gol.

Şi-n zvoana din ce în ce mai mare a batalioanelor prin care trecea un freamăt surd, zbucni ca un fulger şi ordinul. Ordonanţa încălecă iar şi se porni înapoi spre baterii în goană, iar ofiţerii îşi înălţară capetele şi, cu glasuri scurte, cu piepturile înfiorate, zvîrliră spre companii comandele, pe cînd şiragurile de cuşme şi de baionete se tălăzuiau în unduiri negre şi-n fulgerări orbitoare.

În frunte, în foc, trebuiau să intre două batalioane din al treisprezecelea regiment de căciulari şi unul din al cincilea de infanterie.

Grăbit, ars parcă de un foc lăuntric, se frămînta Tetea rînduindu-şi compania, iar în juru-i cei doi sublocotenenţi nu-şi mai găseau loc.

Căpitanul, nalt şi spătos romîn, era renumit în întreaga divizie; bea ţapăn şi era în stare să mînînce la şapte mese. În marşuri, mai ales, la flecare haltă gîlgîia un gît de rom şi trăgea în dinţi ori un picior de gîscă, ori o halcă de muşchi rece.

Iar la popasurile mari, cînd se repezea, parcă dădea foametea. Şi avea o inimă bună, cum nu prea se găseşte; rar se întîmpla să buzdugănească un căprar ori un soldat. Chiar din pricina inimii se muia aşa de curînd şi prindea să cînte romanţe, cu glas plin de putere şi de dulceaţă, cu un tremur de duioşie şi de durere, de rămînea o lume încremenită ascultîndu-l. În clipele acelea îi zbura gîndul înapoi, la căsuţa lui din Sărărie, în Iaşul vechi, unde-l aştepta cucoana Catinca, căpităneasa, „cea mai frumoasă femeie din ţara Moldovei”, pe care o iubea acum ca şi-n tinereţă, după cum mărturisea tainic Tetea.

Locotenentul Avram, cel care se legăna ca o raţă leşească şi se simţea foarte mîndru de mustaţa-i neagră, era un omuleţ plin de draci, care din glume şi din cîntece comedioase se putea lua la întrecere chiar cu căpitanul. Şi era veşnic amorezat, era o mină veşnic reînoită, care lua foc deodată, dintr-o scînteie. Cînd îl întrebau camarazii de sănătate, el punea mîna în partea stîngă: Mă doare, iubite, butoiaşul cu pulbere!

Călinescu era un băiat bun, sfios ca o fată mare. Se pudra, se ungea cu pomezi şi cu cosmeticuri şi visa o iubire într-o pustie. Celălalt sublocotenent, Sava, era un înfocat voltairian. La orice împrejurare te pocnea cu o anecdotă despre marele scriitor; şi pentru toţi camarazii lui avea un uşor dispreţ, o uşoară răsfrîngere de buze cînd vorbea despre ei. Numai în admiraţia cătră căpitanul Corban se potrivea cu Călinescu.

Toţi patru acuma stăteau gata între oamenii lor. După toate socotelile, şi ei cu flăcăii trebuiau să intre în rîndul întăi al asaltului, şi o căldură mare le umplea piepturile. Căciularii vorbeau puţin; unii îşi strîngeau pe ei curelele, apoi îşi făceau cruce. Alţii vorbeau în şoaptă cu tovarăşii, şi rămîneau după aceea pe gînduri, cu feţele visătoare. Iar cînd suflarea din urmă, comanda plecării, trecu prin inimi, se întinse tăcere adîncă. Şi deodată se mişcară valurile întunecoase, şi porniră flăcăii noştri spre botezul de sînge.

Căpitanul Corban era aprins tare; din cînd în cînd ducea bidonul cu „flacără” la gură, sorbea lung, apoi îl întindea spre locotenentul Avram. Îl întindea, ofta adînc şi, cu ochii plini de lacrimi, îi vorbea despre căpităneasa lui cea frumoasă, rămasă singură în deal la Sărărie.

—     Măi Avrame, măi! acuşi intrăm în şanţuri la pagini, şi Dumnezeu ştie! rămîne Catinca fără mine! Măi Avrame, băiete, să nu mă uiţi, şi să te duci să-i spui că m-am gîndit întăi la dînsa şi m-am dus pe urmă la moarte...

—   Taci, domnule căpitan! răspunse locotenentul. Să vezi că desară o să-i tragem flacără din bidon, la adăpost, în şanţuri!

—     Cine ştie! Da’ mie mi-i jale de căpităneasă, bre! Apoi se întoarse spre companie: Viu, băieţi! să luaţi sama, şi cu ochii la mine! Unde-i Sava?

—   Aici, domnule căpitan, cu băieţii...

—   Ce-ţi mai face filosoful cel franţuz?

—   Dă-l încolo. Acu-i altă daravelă!

—    Hei, bre, acu rămîn toate prostiile în urmă şi se trezeşte omul cu inima curată...

Şirurile de căciulari, cot la cot, înaintau repede, în tăcere. Glasul înăbuşit al căpitanului, glasurile sublocotenenţilor şi sergenţilor-majori le răsunau la urechi ca din depărtări, aproape nedesluşite; şi ochii cercetau zările unde rotocoale dese şi albe de fum se înălţau. Tunurile pocneau surd într-o duruire adîncă. Acolo era foc şi fum, era cuibul morţii. Şi batalioanele se strecurau într-acolo, suind şi coborînd spinări uşoare de dealuri.

Cînd companiile din linia întăia — acele care făceau avanposturile în apropierea liniei tunurilor — se desfăşurară şi porniră în grabă la atac, — focul duşmanului, oprit parcă o clipă ca după o surprindere, deodată se înteţi într-o izbucnire repede, într-o furtună nebună. Susţinerile noastre zvîcniră dindărăt în izbire mînioasă, se săltară parcă la lumină — şi pe toată întinderea porniră a ţîşni vălurele albe şi a pocni împuşcături.

Bateriile trăsneau în toate părţile şi sutele de ghiulele vîjîiau prin fumegarea deasă, gloanţele bîzîiau rătăcind, şi companiile desfăşurate porniră mai repede. Pîlcuri se opreau, dădeau drumul la stoluri de plumbi, porneau înainte. În mersul vioi unii se opreau, prăvăleau capul pe spate, dădeau drumul armei şi se lăsau la pămînt; alţii se prăbuşeau dintr-odată cu faţa-n jos.

           Săbiile fulgerau înălţîndu-se, glasuri se ridicau trecînd peste şiraguri grăbite. Moşiroiul turcesc înălţa nouri deşi în care pîrîiau împuşcăturile neîntrerupt; spre el treceau întinsele linii înfierbîntate, şiruri de dorobanţi cu căciuli mari; baionetele scăpărau mii de fulgere ameninţătoare. Odată cu plumbii turceşti, prinseră a curge din tunurile redutelor volburi de foc rupîndu-se în şuvoaie de şrapnele, care plesneau în văzduh, în rînduri, scurmau pămîntul zvîrlind ţarină amestecată cu sînge.

Compania lui Corban mergea grăbită. Locotenentul Avram îşi uitase mustăţile, păşea galben, cu fălcile încleştate, îşi ştergea cu batista udă sudoarea de pe frunte, strîngea nervos sabia, înălţînd-o, şi striga cu un glas care, de răguşeală şi tulburare, se prefăcuse aproape în şuier. În juru-i, înainte, dindărăt, dorobanţii se repezeau tăcuţi, c-o dungă de întuneric sub cuşmele mari.

Redanul, aproape acum, îşi vărsa grozavele unde de foc, părea mai mare, fioros, un cuib de moarte, în zgomotele de tartar.

           Şi deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Şi ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară şi porniră într-o rostogolire uriaşă. Veneau şiraguri după şiraguri dese de flăcăi, cu buboasele căciuli în piept, cu baionetele lăsate licărind ca o apă de fulgere.

Căpitanul Corban urlă:

—   Daţi greu, băieţi!

Îşi îndesă chipiul cu stînga, pălindu-l de sus în jos cu revolverul, şi ridică drept deasupra capului sabia.

—   Nu vă lăsaţi, bre!

Cu compania strînsă se zvîrli la capătul drept al şanţului. Dincolo, spre mijlocul întăriturii, duduia compania a patra, cu a doua după dînsa, cu drapelul aplecat, scînteind din pajură şi fîlfîind în repezeala care-l mîna. Altă companie se îndesa în partea cealaltă, stînga, a redanului.

Şi dincoace, în învălmăşeala care-l luase şuvoi înainte, căpitanul iar urla:

—    Greu, flăcăi! — Măăă! întoarce puşca şi trage cu stratul, ghiogarule, ca pe malul Jijiei, măăă!...

Şi într-adevăr era greu altfel. Şirurile dese de baionete se încurcau. Turcii ţineau bine, într-un zid de oţel. Odată prinseră a răcni căciularii, se înălţară straturile şi căzură grele ca nişte stînci, pîrîind în baionete şi-n ţeste omeneşti.

—     Inc-odată, haidăilor! răcni căpitanul, îndesîndu-şi iar chipiul cu revolverul

Şi înc-odată se înălţară ghioagele cumplite şi zvîcniră flăcăii în îngrămădirea duşmanilor, şi-ntr-o rotire fierbinte prăvăliră şiraguri întregi. Ofiţerii cu fesuri strigau cu ochii măriţi de încremenire: pentru întîia oară vedeau armată cu căciuli sfărmînd capetele şi baionetele cu stratul armei. Şiraguri după şiraguri de păgîni dădeau înapoi. Căciularii suiau sus puştile, împingeau întîi la dreapta şi la stînga cu baioneta, făcîndu-şi loc, apoi trăsneau pe cei dinainte cu ghioaga. Şi lucrurile mergeau aşa de repede, parcă săreau scîntei din toate părţile.

—   Zi-i, măăă! urlă iar căpitanul.

Şi flăcăii ziceau de comedie. Hăcuiau în şiruri dese ca cu îmblăciile. Trăsneau, răcneau, se prăvăleau înălţîndu-se ca nişte uriaşi în vîrfurile picioarelor. Se prăvăleau pe coasta dreaptă şi roteau puşca din stînga şi, unde ajungeau, sfărîmau.

—  Aşa, taică, aşa! striga căpitanul. Iar locotenentul Avram umbla ca o fantasmă îndesîndu-se printre dorobanţi. Era alb ca varul la obraz, cu buzele strînse, cu fălcile încleştate, cu ochii mari, arzători. Îşi ridica din cînd în cînd revolverul şi bufnea în pîlcurile păgîne, apoi, umflat parcă de o căldură cumplită, ridica braţele, i se lărgeau ochii, căsca gura, şi iar se repezea. Sublocotenenţii ţipau ascuţit, înflăcăraţi, ieşiţi din minţi, vînturîndu-şi braţele ca nişte morişti de vînt. Se avîntau printre căciulari, la izbucnirile groase ale căpitanului urlau şi ei, negri de colb şi de iarbă de puşcă, cu ochii plini de lacrimi.

Şi ca-ntr-o furtună iute căciularii bătură rîndurile dese ale paginilor şi le zvîrliră îndărăt.

Alţii pătrundeau prin celălalt capăt, alţii săreau în şanţ prin faţă şi păgînii, zdrobiţi, călcaţi în picioare, fugeau îngroziţi de năvala cuşmelor. Îndată după retragerea duşmanilor, începu din nou a curge din întăriturile celelalte ale lor, asupra noastră, rîul de foc şi de schijă cu o mînie, cu o disperare neînchipuită.

—    Degeaba, degeaba! gemu căpitanul Corban, v-aţi dus dracului! Nu ne luaţi voi înapoi vizuina cît e cucul!

Şi căciularii scoteau lopeţile de la cingătoare şi începeau a întoarce parapetul spre duşman. Tunurile noastre în ploaia de foc veniră duruind, se înălţară pe movila de alături, servanţii prinseră a furnica cu grabă, ofiţerii răcneau vînturînd săbiile, un trăsnet, două, mai multe, repezi, unul după altul.

—    Uraaa! ţipă sublocotenentul Călinescu. Se răsuci şi se abătu peste Sava; îl cuprinse de după cap şi începu să-l sărute. Uraaa! ai noştri, ai noştri, iubitule! şi-i curgeau lacrimile de bucurie. Dar o zburătură îl ajunse şi-l muie din mijloc. El tot striga, cu lacrimile şiroind pe faţă, întinzîndu-se pe spate. Iar Sava uitase de filosofia franţuzească şi se pleca asupra rănitului, cu chipiul pe ceafă, cu glasul răguşit:

—   Nu-i nimica, dragă, oleacă de sînge... îşi desfăcu iute tunica, trase din cămaşă repede o fîşie şi descheie şi pe cel căzut, ca să-i lege braţul.

Tunurile duruiau pe movilă, dorobanţii lucrau, în furtuna de gloanţe la parapet. Iar căpitanul Corban îşi scoase bidonul cu flacără şi-l întinse lui Avram:

—   Trage un gît, măi băiete! După aşa nuntă, face, să fiu al dracului dacă nu face...

Avram parcă era un cucoş cu cobe. Căsca pliscul şi nu putea scoate niciun sunet. Sta galben, cu ochii holbaţi, plini de un foc mare, de o bucurie sălbatică. 

—  Să trăiască căpităneasa! rînji căpitanul, ducînd bidonul la gură. Şi tunurile noastre bubuiau cu mînie, şi dorobanţii dădeau la o parte morţii, se grămădeau gîfîind şi rostogoleau brazde mari la marginea şanţului, spre duşman.