Din povestirile vesele ale lui Hasek (1)

Poveste canibală

Ca să vorbim în termeni ştiinţifici, suntem siliţi să-i împărţim pe canibali în trei mari comunităţi. Aşadar: ca­nibalii din Oceanul Pacific şi cei din jurul Australiei, apoi canibalii africani, printre care se evidenţiau odinioară dahomeii, a căror moştenire a fost transmisă botocuzilor şi, în sfirşit, cunoaştem marea comunitate a insularilor aflaţi în preajma Ţării de Foc din America de Sud. Datorită influenţei creştinismului, toţi aceşti amatori de carne de om îşi delectau palatinul cu fripturi de misionari.

Desigur, modul de preparare a misionarilor era foarte diferit. Greşeala rezidă în faptul că aceste mari comunităţi de canibali nu editează reviste în care să fie publicată, cu regularitate, rubrica fixă  „Lista de bucate săptămînală pentru o familie aşezată”.

              Din aceste motive ne scapă multe amănunte, drept care suntem nevoiţi să ne bizuim doar pe unele informaţii păstrate la modul unor înfăţişări foarte neclare ale săr­manelor victime ale lăcomiei omeneşti. Aceste informaţii sunt foarte sumare şi incomplete, deoarece în zugrăvirea lor lipseşte l’esprit, şi asta, de bună seamă, datorită unei anumite situaţii de ordin psihologic. Căci, desigur, atunci cînd cineva e pus pe frigare, nu mai e în toate minţile. Şi, totuşi, ştim cu certitudine că:

In Noua Guinee, misionarii sunt preparaţi la frigare după ce au fost împănaţi cu frunză de eucalipt şi presăraţi cu mirodenii din insulele Moluce. Fără niciun fel de grăsime.

În Africa Centrală, misionarul se tranşează cu cea mai mare grijă, apoi se dezosează şi se înăbuşă cu sos tomat. Datorită puternicei influenţe culturale e prezentat de asemenea sub formă de sandvişuri.

In a treia comunitate de canibali surprindem procedeul cel mai primitiv. Misionarul e fript la frigare fără niciun fel de condiment. E, pur şi simplu, lipsit de orice gust suplimentar.

Nu mai rămîne aşadar decît întrebarea: care categorie de misionari e cea mai gustoasă? Ce exportă deci Europa în lumea sălbaticilor? Iezuiţi, dominicani, benedictini. Anglia, ca şi Germania, cîteva categorii de pastori. Din Suedia sosesc cîteva categorii de barofori, preoţi de di­ferite secte.

Toate aceste categorii sunt de calitatea a doua. Slăbă­nogi în asemenea măsură, încît nici răul de mare nu mai poate stoarce nimic din ei.

De allfel, căpetenia papuaşior de pe insula Roroto de lîngă Noua Guinee i-a cerut consulului german din Willpuroro să nu mai fie trimişi în misiune nişte pastori atît de uscaţi.

Iată deci, pe scurt, amintirile despre arta culinară ale unor popoare lipsite de cultură, ce trăiesc pe Insulele din Oceanul Pacific, în inima Africii Centrale, precum şi în Ţara de Foc.

Creştinismul, precum ştim, se împarte în trei mari comunităţi: catolici, evanghelici şi pravoslavnici.

Pe vremea cînd se petrecea această tristă poveste, trăia la Moscova părintele Alexei Dimitri Kurilovici, popă la marea biserică a sfintei Ierovicka Păroasa.

Alexei Dimitri Kurilovici, fie-i ţărîna uşoară şi cinsti­tă amintirea, era un popă de ispravă. Făcuse paisprezece minuni şi, întrucît dobîndise cu acest prilej 480.000 de ruble, s-a înfăţişat la el nacealnicul poliţiei şi i-a spus doar atît:

-- Ascultă, porcule, cît a trăit sfinţia-sa, răposatul părinte Panurlov, predecesorul tău, ne dădea nouă jumă­tate de la fiecare minune şi treizeci la sută de la fiecare pogrom. Iar tu, porc de popă, tu nu ne-ai dat nouă nici o copeică. Siberia te mănîncă!

Alexei Dimitri Kurilovici rămase o clipă înmărmurit, apoi începu să se tocmească.

Aşa stînd lucrurile, nacealnicul poliţiei îi spuse popei Kurilovici:

-- Cu mine, porcule, să nu stai la tocmeală. Ştii bine că ai ucis-o pe văduva Prakovova, ca să pui mîna pe averea ei.

-- Cinstit fie Domnul Dumnezeul nostru, răspunse oftînd părintele Kurilovici — e drept, am săvîrşit această faptă, dar, dacă nu mă înşel, jumătate din această avere ai căpătat-o tu, Ivan Ivanovici.

-- Aşa e, ai dreptate, de căpătat am căpătat, dar cu ce m-am ales din povestea asta? Am dat ici o mie, dincolo altă mie, şi pînă la urmă nu mi-a mai rămas nimic. Şi cînd ai jefuit colierul de pe statuia sfintei fecioare Stanislava, mie nu mi-ai dat decît trei perle amărîte, preasfinte Alexei Kurilovici.

-- Da, aşa e, în schimb tu l-ai expediat în Siberia pe ovreiul Averka, căruia i-ai vîndut perlele şi pe urmă i le-ai luat înapoi cu averea lui cu tot.

După care urmă altă ceartă în decursul căreia ieşi la iveală că preacuviosul părinte Kurilovici necinsteşte fe­meile venite în pelerinaj.

Pravoslavnicul popă nu se lăsă însă intimidat şi refuză cu îndîrjire să dea cincizeci la sută din fiecare minune; aşa se face că nacealnicul se duse direct la arhimandrit.

Sărmanul Alexei Dimitri Kurilovici!

             Arhimandritul împărţi cu nacealnicul intreaga avere a acestui popă bun şi cumsecade, şi emise o decizie prin care Alexei Dimitri Kurilovici trebuia să plece în Oceanul Pacific spre a-i cîştiga pe sălbatici de partea credinţei pravoslavnice.

Alexei Dimitri Kurilovici era o bucată de carne de toată frumuseţea. Fu primit în audienţă de însuşi răpo­satul Serghei, marele cneaz. Acesta îi făcu rost de vreo patru mii de icoane şi iconiţe, şi, astfel echipat, grăsanul Alexei Dimitri Kurilovici fu transportat în străinătate spre a-i converti pe sălbatici întru credinţa pravoslavnică.

Pe drum îi merse bine popei. Altă ieşire nu vedea, ori Siberia, ori să-i boteze pe sălbatici.

Pe vas cîntă mereu: „Doamne miluieşte", şi rechinii ocoliră vasul cu pricina.

Şi, potrivit planului, fu descărcat, cu sfintele icoane cu tot, pe insula Roramuro.

Să ne întoarcem deci la începutul povestirii noastre, Pe insula Roramuro trăiesc canibalii din prima categorie, adică cei care-i prepară pe misionari la frigare, împănaţi cu foi de eucalipt şi presăraţi cu mirodenii din insulele Moluce.

Credinţa pravoslavnică era însă pentru ei o noutate, şi îndeosebi un misionar atît de gras cum era părintele Alexei Dimitri Kurilovici.

Mîncaseră pînă atunci iezuiţi, fripseseră dominicani, pregătiseră şi pastori evanghelici — cu alte cuvinte consumaseră toate credinţele. Avuseseră catolici, evanghelici, şi din meniul lor nu lipsea decît un pravoslavnic. Îl închiseră pe Alexei Dimitri Kurilovici într-o cuşcă şi se apucară să-l hrănească de zor, să se mai îngraşe.

              Acesta se lăsă în voia Domnului, începu să-i iniţieze pe cei adunaţi în faţa cuştii în tainele credinţei pravoslav­nice, şi se îngrăşă văzînd cu ochii de la o zi la alta, pînă cînd într-o bună zi plesni, furnizînd celor de pe Insula Roramuro carnea cea mai gustoasă de care avuseseră parte vreodată. Aşa se face că locuitorii acestei insule au devenit nişte pravoslavnici atît de fanatici, încît, nu demult, l-au convins pe un misionar catolic, înainte de a-l înfige în frigare, să treacă la credinţa pravoslavnică.