Nils Holgersson (2)

Gâştele sălbatice
Băiatului tot nu-i venea parcă să creadă că ajunsese spiriduş.

„O fi vreun vis, vreo simplă închipuire! îşi zise el. Fără îndoială că peste câteva clipe o să fiu iarăşi o fiinţă omenească!”

Se aşeză în faţa oglinzii şi închise ochii. Peste câteva minute îi deschise iar, nădăjduind că vraja luase sfârşit. Nici pomeneală însă! Era tot de-o şchioapă, deşi neschimbat la înfăţişare. Părul bălai, pistruii de pe nas, peticele nădragilor şi cârpiturile ciorapilor erau la fel ca înainte, cu singura deosebire că se micşoraseră mult, după cum îi era statul acum.

Îşi dădu atunci seama că orice aşteptare era zadarnică şi se gândi să recurgă la alte mijloace. Cel mai cuminte lucru pe care putea să-l facă era să-l caute pe spiriduş şi să se împace cu el. Începu să sară pe podea, doar l-o descoperi! Îl căută după scaune, după dulap, îl căută sub pat, ba chiar şi în cuptor, dar ţi-ai găsit să-l afle! Scociorî până şi nişte găuri de şoareci, dar tot nu-i dădu de urmă. Pierise!

Pe când umbla aşa după el, se ruga în gând şi-i făgăduia cea mai caldă recunoştinţă. Şi-i mai făgădui că pe viitor se va ţine de cuvânt, că nu va mai fi rău, că se va face băiat cuminte şi ascultător dacă va fi preschimbat iarăşi în fiinţă omenească. Dar, din păcate, toate aceste făgăduieli nu-i fură de niciun folos.

Îşi aduse atunci aminte de un lucru. Într-o zi o auzise pe maică-sa spunând că spiriduşii aveau obiceiul să se aciueze prin grajduri şi alergă într-un suflet într-acolo, să-l caute pe spiriduş. Din fericire, uşa casei era întredeschisă, aşa că se strecură fără nicio piedică. Altfel n-ar fi putut să ajungă la clanţă, să apese pe ea şi să deschidă uşa. Păşind în tindă, îşi căută galenţii, căci prin casă umblase numai în ciorapi. Tocmai se întreba cum avea să încalţe galenţii cei mari şi butucănoşi, dar chiar în aceeaşi clipă văzu în pragul uşii nişte galenţi mici de tot. Aşadar, spiriduşul se gândise la toate şi-i preschimbase până şi galenţii!... Faţă de o asemenea prevedere, băiatul rămase uluit şi-l cuprinse o teamă şi mai mare. Acum îşi dădea seama că nenorocirea care se abătuse asupra lui avea să fie de lungă durată.

Pe laviţa veche de stejar din faţa uşii de la tindă sărea sprintenă o vrabie. Cum îl văzu pe ştrengar, ea începu să-l ia în zeflemea:

— Cirip, cirip! Ia uite-l pe Nils care păzeşte gâştele! Uite-l pe Năpârstoc! Uite-l pe Nils Holgersson Năpârstoc!

Gâştele şi găinile din ogradă îşi îndreptară pe dată privirile spre prichindel, după care se porni o cotcodăceală asurzitoare.

— Cucurigu! dădea zvon cocoşul. Aşa îi trebuie! Cucurigu! M-a tras de creastă, dar acum i s-a înfundat şi lui.

— Câr, câr, câr! nu mai conteneau găinile.

Înghesuite într-un cârd des, gâştele îşi lungeau gâturile şi întrebau de zor:

— Cine a făcut minunea asta? Cine, oare?

Dar lucrul cel mai năstruşnic era că băiatul înţelegea tot ce glăsuiau păsările. De pe treptele scării, el le asculta uimit cum sporovăiau de zor. „Cum să nu le pricep graiul, de vreme ce acum sunt un spiriduş?” îşi zicea el.

Îl supăra totuşi obrăznicia găinilor, care se bucurau nespus că fusese preschimbat într-un prichindel. Ca să le sperie, dădu cu o piatră în ele, strigând:

— Tacă-vă clonţul, afurisitelor!

Vezi însă că băiatul uitase pesemne că nu mai era în măsura să le sperie. Găinile se îmbulzeau asupra lui şi-l împresurau, cârâind de zor:

— Câr, câr, câr! Aşa ţi-a trebuit! Câr, câr, câr! Aşa ţi-a trebuit!

Băiatul încercă să fugă din faţa lor, dar găinile nu-l slăbiră deloc şi strigau la el de-i luau auzul. Nu-l scăpă de urmărirea lor decât ivirea pisicii. Cum o văzură, găinile se potoliră, făcându-se că n-aveau altă îndeletnicire decât să scociorască ţărâna în căutare de râme. Ştrengarul se grăbi s-o întâmpine pe pisică:

— Dragă mâţişoară, tu cunoşti bine toate ungherele, găurile şi ascunzătorile din ograda casei. Spune-mi, rogu-te, unde l-aş putea găsi pe spiriduş?

Dar pisica nu catadicsi să-i răspundă imediat. Se aşeză jos, îşi petrecu tacticos coada pe dinaintea labelor din faţă şi se uită lung la băiat. Era mare şi neagră, cu o pată albă pe piept. Părul neted îi lucea în razele soarelui. Ghearele le avea trase în teacă, oricând gata să le scoată, iar în ochii ei verzi, drept la mijloc, se deschidea o crăpătură mică şi îngustă. Parcă era întruparea şireteniei.

— De ştiut, ştiu eu bine unde se află spiriduşul! zise ea, cu glas mieros, dar nu vreau să-ţi spun!

— De ce nu vrei să mă ajuţi, dragă mâţişoară? stărui băiatul. Doar vezi c-am fost fermecat!...

Pisica întredeschise puţintel ochii, lăsând să se vadă răutatea care clocea în ei. Înainte de a-i răspunde, începu să toarcă a părere de bine.

— Pe unul ca tine să-l ajut, care m-a tras de coadă de atâtea ori?... zise ea în cele din urmă.

Când auzi asta, băiatul se mânie grozav, uitând că acum era mic şi neputincios.

— Stai să te mai trag o dată! răspunse el, repezindu-se la pisică.

Într-o clipă, pisica se schimbă aşa de mult, că nu mai părea să fie făptura dinainte. Părul de pe trup i se zbârlise, spinarea i se încovoiase ca un arc, picioarele i se lungiseră. Ghearele scoase din teacă zgâriau cu furie pământul, coada i se făcuse scurtă şi groasă, urechile îi stăteau ciulite, gura îi spumega, iar ochii parcă îi erau încinşi de jeratic.

Băiatul nu voi să se lase intimidat de pisică şi mai făcu un pas înainte, dar chiar în aceeaşi clipă, dintr-o săritură, pisica se năpusti asupra lui, trântindu-l la pământ, şi-i înfipse în piept ghearele din faţă, gata să-i apuce beregata cu dinţii. Ştrengarul simţea cum i se împlântau ghearele în piele, trecând prin haină şi prin cămaşă. Simţea în acelaşi timp şi colţii ascuţiţi ai pisicii furnicându-i gâtlejul. Începu să ţipe ca din gură de şarpe, cerând ajutor. Nu se ivi însă nici ţipenie de om, şi de data asta fu încredinţat că-i sunase ceasul cel de pe urmă.

Şi ce crezi! De unde era gata să-i vină de hac prichindelului, pisica îşi trase ghearele în teacă şi-i lăsă beregata slobodă.

— Fie!... zise ea. Treacă de la mine şi asta! Îţi dau drumul numai de hatârul stăpânei. Am vrut numai să-ţi arăt care din noi e mai tare...

Pisica îl lăsă apoi şi se arătă tot aşa de blândă şi de liniştită cum fusese cu câteva clipe mai înainte, când îşi făcuse apariţia. Ruşinat şi umilit, ştrengarul nu mai scoase niciun cuvânt şi se grăbi să plece spre grajd, în căutarea spiriduşului.

În grajd nu se aflau decât trei vaci. Când păşi însă pragul, se porni un răget şi-o hărmălaie de parcă n-ar fi fost doar trei vaci, ci pe puţin treizeci.

— Mu, mu, mu! începu să mugească Majros. Mai e şi o dreptate pe lumea asta!

— Mu, mu, mu! îi ţinură isonul celelalte două vaci.

Mugeau tustrele cu atâta putere, că ştrengarul nici nu mai putea să audă ce spuneau. Voi să le întrebe de spiriduş, dar înverşunarea vacilor îl amuţi.

La fel de stârnite ca şi acum erau ori de câte ori ştrengarul aducea vreun câine în grajd şi-l asmuţea asupra lor. Zvârleau din picioare, îşi scuturau cu furie lanţurile de la gât, îşi înălţau capetele şi ameninţau cu coarnele.

— Intră, dacă-ţi dă mâna! se răsti Majros la el. O să capeţi un picior, c-o să pomeneşti câte zile vei trăi!

— Dacă te apropii de mine, îl ameninţă Gull-Lilja – te iau în coarne, să ştii!

— Hai, vin’ la mine – strigă Stjärna la el – să te dezmierd cum m-ai dezmierdat şi tu astă-vară, când mi-ai dat cu galentul pe spinare!

— Vino-ncoace – mugi Gull-Lilja – să-ţi dau răsplata pentru viespea pe care mi-ai pus-o pe ureche!

Majros, vaca cea mai bătrână şi mai înţeleaptă, era foc şi pară:

— Dacă îndrăzneşti să vii la mine, te-nvăţ eu minte să mai tragi scăunaşul de sub maică-ta când ne mulge şi să-i mai pui piedică atunci când pleacă din grajd cu doniţa plină de lapte, după cum ai năravul! C-o faci să plângă cu lacrimi amare, sărmana!...

Băiatul voia să le spună că se căia din suflet de toate poznele pe care le făcuse şi că se purtase într-adevăr urât cu ele, dar că pe viitor avea să se poarte plin de cuviinţă, numai să-i spună unde se află spiriduşul. Vacile însă nici nu se gândeau să-i dea ascultare. Făceau o larmă atât de mare că ştrengarul, de teamă să nu se smulgă din lanţ vreuna din ele şi să se năpustească asupra lui se hotărî să-şi ia tălpăşiţa din grajd. Ieşi afară fără de nicio nădejde. Îşi dădea acum bine seama că nimeni, din toată gospodăria, nu voia să-l ajute să-l găsească pe spiriduş. De altfel, chiar dacă ar fi dat peste el, tot nu i-ar fi fost de niciun folos. Se târî până la zidul de piatră năpădit de spini şi de mărăcini care împrejmuia gospodăria familiei şi acolo se trânti jos, gândindu-se cu groază ce soartă avea să-l aştepte, dacă nu-şi va recăpăta înfăţişarea omenească. Cum se vor mai minuna părinţii lui când se vor întoarce de la biserică! Şi la fel de cuprinşi de uimire vor fi toţi oamenii de prin partea locului. Nu-i vorbă, vor veni şi cei dinspre partea de răsărit a comunei Vemmenhög. Vor veni şi megieşii din satele Torp şi Skurup, vor veni oameni din tot judeţul să caşte gura la el. Ba s-ar putea chiar întâmpla ca ai lui să-l ducă să-l vadă lumea la bâlciul din Kivik.

Gândurile astea i se încâlceau în cap şi-l umpleau de spaimă. Ar fi fost mult mai bucuros să nu mai dea ochii cu nimeni.

Cât de nefericit se simţea! Nimeni pe lumea asta nu era mai nenorocit decât el. Nu mai era o făptură omenească, ci una ciudată. Tot mai desluşit îşi dădea seama ce însemna pentru el să nu mai fie om. De acum înainte se despărţise de toate lucrurile cu care era obişnuit. Nu se mai putea duce la joacă cu alţi băieţi, nu mai putea să fie moştenitorul averii părinteşti şi, în afară de asta, nicio fată nu s-ar mai fi măritat cu el.

Se uită cu duioşie la căminul părintesc. Cătă lung la căsuţa de paiantă, spoită cu var, atât de scundă, de părea aproape una cu pământul sub acoperişul ei de paie, înalt şi povârnit. Privi după aceea şoproanele şi hambarele, care erau de asemenea mici şi cercetă ogorul atât de îngust, încât un cal abia avea loc să se întoarcă. Mic şi sărăcăcios cum era căminul părintesc, nu putea fi altul pe lume mai bun şi mai drag sufletului său. Dar, pipernicit cum ajunsese, nu putea să-şi dorească un sălaş mai bun decât o gaură sub podeaua grajdului.

Vremea era neasemuit de frumoasă. În jurul său ciripeau păsărelele şi înmugureau copacii. El însă era copleşit de restriştea ce se abătuse asupra lui. Pentru Nils nu mai putea să mai existe bucurie. Nicicând nu-i fusese să vadă un cer mai frumos şi mai senin ca în ziua aceea. Văzduhul era cutreierat de păsări călătoare. Veneau din ţări străine şi depărtate. Zburaseră peste Marea Baltică cu direcţia spre Smygehuk şi se îndreptau acum spre miazănoapte. Erau, fără îndoială, de diferite neamuri. Dar băiatul nostru nu mai era în stare să recunoască decât gâştele sălbatice. Acestea zburau în două stoluri lungi, împreunate în formă de unghi. Sus de tot, în înălţimile văzduhului, zburau şi alte stoluri de gâşte sălbatice, pe care băiatul le auzea cum strigau:

— Spre munte, de-acum! Spre munte!

Văzându-le pe cele domestice umblând tipa-tipa prin ogradă, gâştele sălbatice se lăsară în zbor până aproape de pământ şi îşi îmbiară suratele:

— Haideţi cu noi! Haideţi cu noi la munte!

Gâştele din ogradă îşi lungiră gâturile, să nu piardă vorbă; dar de răspuns, răspunseră cu multă cuminţenie:

— Ne simţim destul de bine unde suntem! Ne simţim destul de bine unde suntem!...

După cum s-a mai arătat, era o zi nespus de frumoasă. Văzduhul era atât de uşor şi de limpede, că pentru păsări era o adevărată încântare să se avânte în zbor. Ori de câte ori trecea un cârd de gâşte sălbatice, cele de casă se simţeau tot mai neliniştite. În câteva rânduri, ele dădură din aripi, ca şi cum ar fi voit să le urmeze pe celelalte care vâsleau prin văzduh. Dar o gâscă bătrână le potolea tot mereu avântul, spunându-le:

— Nu fiţi nebune! Va fi vai şi-amar de alea de sus. Vor suferi de foame, şi de frig! La ce să păţiţi ca ele?...

Vezi însă că unui gâscan tânăr chemarea gâştelor sălbatice îi aprinse un dor straşnic de ducă. „De-ar mai trece un stol – îşi zise el – zbor şi eu cu ele.”

Şi, fără de veste, se ivi iarăşi în văzduh un cârd de gâşte sălbatice, care se adresară celor de jos cu aceeaşi chemare. Dacă le auzi, gâscanul se grăbi să le răspundă:

— Staţi, suratelor, că merg şi eu cu voi!

Apoi, întinzându-şi aripile, se înălţă în văzduh. Dar cum nu era deprins cu zborul, într-o clipă se prăbuşi la pământ. Gâştele sălbatice îl auziseră şi se întoarseră din drum, luând-o într-un zbor lin, ca să vadă dacă gâscanul se îndreaptă spre ele...

— Mai aşteptaţi oleacă! strigă gâscanul cel tânăr, făcând o nouă încercare.

De lângă zidul de piatră, ştrengarul prinse cu urechile această convorbire şi îşi zise: „Dacă gâscanul îşi ia zborul, o să avem o mare pagubă. Taică-meu şi maică-mea or să fie nespus de mâhniţi să-i vadă lipsa.”

Cu gândul la aceste lucruri, el uitase însă că acum era un biet prichindel fără putere. Dădu fuga la cârdul de gâşte şi se prinse cu braţele de gâtul gâscanului.

— Mai zboară acum, dacă eşti în stare! îi strigă el, sigur de sine.

Numai că prizonierul găsi mijlocul să se avânte în văzduh. Timp nu mai avea să se descotorosească de băiat, aşa că se înălţă luându-l cu el. Zborul păsării fusese atât de iute, că-l ameţise pe ştrengar. Până să-şi vină în fire şi să se gândească bine cum să se desprindă de gâtul gâscanului, acesta ajunsese atât de sus, că băiatul şi-ar fi găsit desigur moartea, dacă ar fi căzut la pământ.

Tot ce putea să facă, spre a fi mai ferit de orice primejdie, era să se aburce pe spinarea gâscanului, lucru pe care-l şi făcu, fără să dea dovadă de prea mult curaj. De altfel nu-i era deloc uşor să se menţină pe spinarea păsării zburătoare, cocoţat între aripile întinse. De aceea îşi înfipse mâinile adânc în pene şi-n puf, ca să fie sigur că nu va cădea.
P3: Pânza cadrilată