Pesta porcină sau altă molimă a
ajuns şi pînă la stîna
din apropierea casei de vînătoare unde îmi petreceam
vacanţa şi a omorît cei doi rîmători
pe care îi aduseseră oamenii la buruieni, la zer. Neglijenţi,
în loc să-i îngroape, i-au tras mai depărtişor,
pe malul rîului. Mi se îmbia prilej să observ fără
trudă şi cheltuială păsările
care veneau să se înfrupte din hoituri. Speram chiar să
descopere hoiturile şi vultanii. Vultan negru (Aegypius monachus) sau sur (Gyps fulvus) nu
s-a arătat. A trebuit să mă mulţumesc vreo două zile cu corbii care s-au
prezentat îndată şi, trudindu-se, au sfîşiat
pielea, ospătîndu-se în voie. Îi puteam observa bine,
desigur cu binoclul, dintr-o margine de pădure de peste rîu. A treia
zi, văd pe lîngă doi corbi şi o
pasăre străină,
ceva mai mare decît ei. Îmi bate la ochi penajul foarte deschis. M-am bucurat:
era un oaspete rar, un vultur hoitar (Neophron percnopterus), cel mai
mic din neamul vulturilor de pe la noi.
Nici nu mai văzusem în libertate pasărea aceasta, care la noi se cam mărgineşte la regiunea Dunării, deci bucuria mea era îndreptăţită, mai ales că îi puteam urmări şi ospăţul. Pentru om e cam greţoasă priveliştea unei mese a vultanilor şi a corbilor, chiar dacă vîntul nu mai adaugă şi mirosul hoitului, şi nici a o descrie nu-i plăcut. Este însă o parte a vieţii acestor păsări, care pentru naturalist, fie el şi un slab amator, e interesantă.
Neophron percnopterus |
Nici nu mai văzusem în libertate pasărea aceasta, care la noi se cam mărgineşte la regiunea Dunării, deci bucuria mea era îndreptăţită, mai ales că îi puteam urmări şi ospăţul. Pentru om e cam greţoasă priveliştea unei mese a vultanilor şi a corbilor, chiar dacă vîntul nu mai adaugă şi mirosul hoitului, şi nici a o descrie nu-i plăcut. Este însă o parte a vieţii acestor păsări, care pentru naturalist, fie el şi un slab amator, e interesantă.
Privind cu atenţie oaspetele rar, văd că
nici nu-i atît de alb cum e descris şi cum l-am văzut
în grădinile zoologice. Poate e un pui, mă
gîndeam, care încă nu şi-a înălbit
haina. De unde să fie pui? Era murdar. Parcă
s-ar fi tăvălit în maţele
şi în spurcăciunea burţilor
sfîşiate. Cele două păsări
negre o făceau cu socoteală,
parcă alegînd şi ciupind din carnea groasă.
Alegea şi hoitarul, însă
ceea ce era mai spurcat şi nu-i mirare că se
umpluse pe cap, pe spate, pretutindeni de urîţenie. Cu ciocul lui lung,
subţire şi slab poate că
nici n-ar fi putut rupe; scotea cîte o bucată de intestin adîncindu-şi
capul aproape pleşuv în borta pîntecelui spart, o întindea pînă se
rupea şi o înghiţea lacom, cu tot conţinutul
ei. Penele alungite de pe ceafă îi erau năclăite
într-un moţ urît.
De la o vreme parcă a început să se
sature. Se depărta cîţiva paşi,
se odihnea, apoi iar îl ademenea bunătatea. N-a mai putut
înfuleca — nu mai încăpea în el. A stat o bucată de
vreme bunişoară, ca şi
cînd i-ar fi părut rău să se
despartă, apoi a păşit încet, cam legănat
şi cu aripile întredeschise spre rîuleţul
din apropiere. S-a coborît la apă şi,
de pe marginea ei, s-a adăpat înghiţind des, cu capul ridicat,
apa luată în cioc.
Îndată a
urmat baia. Şi ce baie ! A intrat în apa care îi ajungea
pînă peste piept şi a
început să se clatine în ea întocmai cum fac gîştele.
Îşi înfunda capul în undă,
se tupila din trup şi, cu o smucitură a
capului scos, trecea pînză de apă peste spate. Bătea
apa cu aripile puţin deschise, de împroşca
în toate părţile ca şi
cum ar fi luat apa cu o lingură; lua din apă şi,
cu capul întors, o ducea repede pe spate. Se scutura, se înmuia, se freca pe
unde ajungea cu ciocul. Făcea cîte o pauză şi
începea din nou. Mai bine de o jumătate de ceas a durat această
frenezie a băii. Cînd ,în urmă a
ieşit pe mal, albul penelor era curat ca hermina;
cele de pe ceafă trăgeau
în galbenul
lor obişnuit, penele mari ale aripilor erau parcă
mai negre decît ale corbilor. Dar era ud... pînă la
piele. In zadar s-a scuturat zdravăn de cîteva ori: era ca o găină
plouată.
Deodată a făcut din picioare un singur
salt, şi-a întins aripile, a bătut
din ele aerul abia de cîteva ori şi s-a ridicat planînd. A
aflat loc bun de odihnă şi de uscat o stîncă
din marginea de dincolo a luncii. S-a aşezat în vîrful ei şi,
cu aripile întredeschise, s-a întors spre soarele care bătea
acolo din plin.
S-au săturat şi cei doi corbi şi
s-au avîntat în vîrful unui molid, lăsînd locul altei perechi,
care a rotit pe sus croncănind înainte de a se lăsa.
A doua zi am venit iarăşi să văd
sfîrşitul ospăţului şi
mai ales baia vulturasului iubitor de murdărie şi
de curăţenie. N-a mai fost la ce să
vină. Peste noapte au dat de bunătăţi
lupii şi n-a mai rămas
decît păr şi cîteva oase goale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu