Somaţie de plată
În
zilele acelea, văcarii erau atotputernici. Ei erau mai marii ierbii, regii
cirezilor, stăpînii izlazurilor, baronii cărnurilor şi ai oaselor. Puteau să
meargă în caleşti de aur, dacă aveau poftă. Înotau pur şi simplu în aur. Ba
chiar li se părea că aveau mai mult decît era firesc. Pentru că după ce-şi
cumpărau cîte un ceas bătut cu nestemate, aşezat într-o cutie voluminoasă de se
trezeau cu coastele zdrelite, o şa californiană cu ţinte de argint şi piele
angorată şi comandau cîte un rînd de whisky pentru toţi la bar — pe ce altceva
să mai dea banii?
Nu
acelaşi lucru se întîmpla cu proprietarii lassoului care aveau neveste. Ăştia
nu se omorau cu întrebările despre folosirea surplusului de bunăstare. În
pieptul sexului făcut dintr-o coastă, talentul uşurării pungii s-ar putea să
se domolească odată cu anii de nefolosinţă, dar de stins nu se stinge în veci,
fraţilor.
Aşa
că, din hăţişuri îşi face apariţia Long Bill Longley de la Bar Circle Branch
din Frio — un bărbat în căutare de nevastă — gata să guste din bucuriile urbane
ale succesului. Avea cam o jumătate de milion de dolari şi un venit care
creştea constant.
Long
Bill era absolvent al păstoritului nomad. Norocul şi cumpătarea, judecata
sănătoasă şi ochiul telescopic pentru vitele fără danga, îl ridicaseră din
cowboy la rangul de văcar. Pe urmă, afacerea cu vite prosperă şi Norocul,
păşind atent printre spinii cactuşilor, veni să-şi răstoarne cornul abundenţei
pe pragul fermei lui.
În
micuţul oraş de frontieră Chaparosa, Longley îşi clădi o reşedinţă scumpă.
Aici, deveni propriul ei prizonier, legat la căruţa existenţei sociale. Era
sortit să ajungă cetăţean de vază. Se luptă o vreme, ca mustangul vîrît în
primul său ţarc, şi pe urmă renunţă. Timpul îşi spunea cuvîntul. Organiză Prima
Bancă Naţională şi fu ales preşedintele ei.
Într-o
zi, un individ melancolic, cu ochelari cu lentile foarte groase, vîrî o carte
de vizită cu înfăţişare oficială printre zăbrelele de la ghişeul casierului.
Peste cinci minute, mai marii băncii se aflau la cheremul inspectorului
băncilor naţionale.
Inspectorul,
domnul J. Edgar Todd, se dovedi a fi un om destoinic. După ce termină
controlul, îşi puse pălăria pe cap şi-l chemă pe preşedintele băncii, domnul
William R. Longley, în birou.
—
Ei, cum aţi găsit lucrurile? întrebă Longley cu vocea lui înceată şi profundă.
Ceva ce nu v-a plăcut?
—
Verificarea a ieşit în regulă, domnule Longley, spuse Todd; şi cu împrumuturile
staţi bine, cu o singură excepţie. Aveţi o chitanţă foarte păcătoasă — atît de
păcătoasă încît mă întreb dacă vă daţi seama în ce situaţie gravă vă pune. Mă
refer la un împrumut de l0 000 de dolari acordat lui Thomas Merwin. Nu numai
că suma depăşeşte cu mult maximum de bani pe care banca îi poate împrumuta din
punct de vedere legal unui individ, dar nu are absolut nicio garanţie sau gir. În
felul acesta aţi violat de două ori legile băncilor naţionale şi v-aţi pus sub
urmărirea guvernului. Un raport — pe care sunt obligat sa-l fac — înaintat
Controlului Financiar va face ca acest caz să aiungă la Departamentul Justiţiei
pentru a intra pe rol. Vă daţi seama ce lucru grav este.
Bill
Longley îşi sprijini trupul deşirat pe spătarul scaunului cu pivot. Ţinea
mîinile împreunate la ceafă şi se întoarse puţin să studieze chipul
inspectorului. Acesta fu surprins să constate un zîmbet care se strecura în colţul
buzelor severe ale bancherului; în ochii albaştri avea o licărire blîndă. Chiar
dacă înţelegea gravitatea situaţiei, nu lăsa să se vadă prin înfăţişarea lui.
—
Bineînţeles că nu-l cunoaşteţi pe Tom Merwin, spuse Longley, aproape bine
dispus. Da, ştiu de împrumut. Nu are altă garanţie decît cuvîntul lui. Nu ştiu
cum, dar întotdeauna am avut principiul că, atunci cînd omul are cuvînt, nu mai
are nevoie de altă garanţie. A, da, ştiu că guvernul gîndeşte altfel. Cred că o
să trec pe la Tom să discut despre chitanţă.
Morocăneala
domnului Todd păru că se intensifică. ÎI privi pe bancher prin ochelarii dubli;
era uluit.
—
Ştiţi, facu Longley explicînd degajat toată povestea, Tom a auzit de două mii
de capete de vită, de doi ani, pe lîngă Rocky Ford pe Rio Grande, vite pe care
ar fi putut să le ia cu opt dolari bucata. Bănuiesc că unul din oamenii lui
Laendro Garcia a făcut contrabandă şi dorea să scape repede de ele. Vitele
făceau cincisprezece dolari bucata în Kansas City. Ştiam asta la fel de bine ca
Tom. El n-avea decît şase mii de dolari, aşa că i-am dat eu zece mii ca să
încheie tîrgul. Frate-său, Ed, le-a dus la tîrg acum trei săptămîni. Ar trebui
să se întoarcă cu banii azi-mîine. Cînd vine Tom o să-mi plătească împrumutul.
Inspectorul
de bancă rămase perplex. Probabil că datoria lui era să se ducă la poştă şi să
telegrafieze celor în drept. Dar n-o făcu. Îi vorbi lui Longley eficient şi la
subiect timp de trei minute. Reuşi să-l facă pe bancher să priceapă că era pe
marginea prăpastiei. Pe urmă îi oferi un pai de care să se agaţe.
—
Astă-seară plec la Hilldale să verific o bancă. La întoarcere trec prin
Chaparosa. Mîine la ora douăsprezece vin aici, la bancă. Dacă între timp
împrumutul va fi fost restituit, nu-l trec în raport. Dacă nu... va trebui
să-mi fac datoria.
Spunînd
acestea, inspectorul se înclină şi plecă.
Preşedintele
Primei Bănci Naţionale se tolăni în scaun şi mai rămase aşa preţ de vreo jumătate
de oră, apoi îşi aprinse un trabuc slab şi se duse acasă la Tom Merwin. Merwin,
un fermier cu ochi gînditori, era îmbrăcat în doc cafeniu şi stătea cu
picioarele ridicate pe masă, împletind un bici din piele netăbăcită.
—
Tom, zise Longley, sprijinindu-se de masă, mai ştii ceva de Ed?
—
Încă nu, spuse Merwin, fără să se întrerupă din împletit. Cred că se întoarce
în cîteva zile.
—
A fost azi un inspector de bancă pe la noi; şi-a băgat nasul în toate şi a dat
şi peste chitanţa aia a ta. Ştii că după mine e-n regulă, dar treaba este împotriva legilor băncii. L-am
convins că ai s-o plăteşti înainte de a se face controale la bancă încă odată,
dar scîrba asta de inspector nu ne lasă în pace. Ştii, n-am niciun ban, că
ţi-aş da eu să acoperi împrumutul. Ne amînă pînă mîine la douăsprezece. O să
trebuiască să-i arăt banii în locul chitanţei, altfel...
—
Altfel ce, Bill? întrebă Merwin cînd Longley ezită.
—
Păi, cred că mă bagă la zdup.
—
O să încerc să fac rost de bani la timp, spuse Merwin, absorbit de împletit.
—
În regulă, Tom, conchise Longley, îndreptîndu-se spre uşă. Ştiam eu că aşa ai
să faci dacă poţi.
Merwin
aruncă biciul şi se duse la cealaltă unică bancă din oraş, una particulară,
condusă de Cooper şi Craig.
—
Cooper, spuse el, adresîndu-se partenerului care răspundea la acest nume.
Trebuie să dau zece mii de dolari azi sau mîine. Am o casă şi un petec de
pămînt care fac şase mii de dolari, şi cam asta e tot. Dar am o afacere cu
nişte vite care precis că o să-mi aducă mult mai mult în cîteva zile.
Cooper
începu să tuşească.
—
Ei, pentru numele lui Dumnezeu, doar n-o să mă refuzi, spuse Merwin. Trebuie să
achit somaţia de plată. Cel somat e un om cu care am dormit pe aceeaşi pătură
în tabere şi cu care am păzit cirezile timp de zece ani. Poate să-mi someze tot
ce am. La o adică, şi sîngele din vine. Trebuie să fac rost de bani fără
discuţie. E într-o încurcătură a dracului de... Ce mai, are nevoie de bani şi
trebuie să-i dau. Ştii bine că mă ţin de cuvînt, Cooper.
—
Nici nu mă îndoiesc, consimţi Cooper, politicos, dar ştii că am un asociat. Nu
sunt liber să fac împrumuturi. Şi chiar dacă ai avea cea mai bună garanţie,
Merwin, n-am putea să-ţi dăm banii în mai puţin de o săptămînă. Tocmai am
trimis un transport de cincisprezece mii pentru fraţii Myer în Rockdell ca să
cumpere bumbac. Astă-seară trece trenul cu ei prin tunel. Nu prea suntem în fonduri.
Îmi pare rău că nu putem să te servim.
Merwin
se întoarse la biroul lui şi începu să împletească iar la bici. Pe la patru
după-amiaza se duse la Prima Bancă Naţională şi se aplecă deasupra ghişeului
lui Longley.
—
Încerc să fac rost de bani astă-seară — adică mîine, Bill.
La
ora nouă Tom Merwin ieşi prevăzător din căsuţa în care locuia. Era la capătul
orăşelului şi la vremea aceea puţini cetăţeni se aflau pe afară. Merwin avea la
cingătoare două pistoale cu cîte şase gloanţe şi o pălărie cu boruri mari. Se
mişcă iute pe strada singuratică, apoi o apucă pe un drum nisipos care mergea
paralel cu şina de tren din tunel, pînă ajunse la pompa de apă, la două mile
mai jos de oraş. Acolo, Tom Merwin se opri, îşi legă la gură o batistă neagră
de mătase şi-şi trase pălăria pe ochi.
În
zece minute trenul de noapte spre Rockdell trase la pompa de apă.
Merwin
apăru de după un pîlc de tufişuri spinoase, cu cîte un pistol în fiecare mînă,
şi se îndreptă spre locomotivă. Dar înainte de a face trei paşi, două braţe puternice
îl prinseră de la spate, îl ridicară în aer şi îl trîntiră cu faţa în iarbă. În
spinare simţi un genunchi puternic, iar mîinile îi fură prinse ca într-un
cleşte de fier. Fu ţinut aşa, ca un copil, pînă cînd locomotiva se puse în
mişcare din ce în ce mai repede şi dispăru. Pe urmă, fu lăsat liber şi se
ridică în picioare, trezindu-se faţă în faţă cu Bill Longley.
—
Nu era nevoie să rezolvi treaba în felul ăsta, Tom, spuse Longley. Am trecut pe
la Cooper astă-seară şi mi-a spus ce-aţi vorbit. Pe urmă am trecut şi pe la
tine. Nu te-am găsit şi am văzut că lipseau şi pistoalele. Ţi-am luat urma. Hai
să ne întoarcem, Tom.
Porniră
unul lîngă altul.
—
N-aveam de ales, spuse brusc Merwin. M-ai somat să-ţi plătesc împrumutul şi am
încercat să ţi-l dau. Acum ce-o să faci, Bill, dacă o păţeşti?
—
Tu ce-ai fi făcut în locul meu? replică Longley.
—
Nici prin cap nu mi-ar trece să atac un tren, spuse Merwin, dar o somaţie de
plată e altceva. Somaţia e somaţie la mine. Mai avem încă douăsprezece ore,
Bill, înainte să ne sară de gît. Trebuie să facem rost cumva de parale. Poate
reuşim... ia stai! Doamne iartă-mă! Auzi?!
Merwin
o luă la fugă, iar Longley se luă după el. De undeva, din noapte, răzbătea fluieratul
plăcut care se străduia să redea măsurile triste din „Plîngerea cowboyului“.
—
E singura melodie pe care o cunoaşte, strigă Merwin continuînd să alerge. Pun
pariu că...
Ajunseră
în faţa casei lui Merwin, care dădu una cu piciorul în uşă. Cînd se deschise,
Merwin căzu peste o valiză veche, asezată în mijlocul podelei. Un tînăr ars de
soare, cu fălcile late, prăfuit de drum, stătea în vîrful patului, trăgînd
dintr-o ţigară cafenie.
—
Cum e, Ed?
— Merge,
lălăi vrednicul flăcău. Abia am prins trenul de 9:30. Am vîndut cireada imediat
cu cincisprezece dolari bucata. Zău, omule, chiar dai cu piciorul într-o valiză
care are douăzeci şi noua de mii de bilete verzi în ea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu