Păcăleala cu verbul „a avea”

Cea mai mare înșelare din câte se pot imagina este legată de verbul „a avea”. Toată lumea își închipuie că are câte ceva - în realitate, nimeni nu are nimic. Uite de ce.
Cineva se duce și cumpără la licitație un tablou de Manet. Îl duce acasă, îl suie pe un perete și apoi spune tuturor: „am un Manet”. După o vreme, respectivul ajunge sărac lipit și vinde tabloul, sau moare și tabloul e moștenit de fiul lui, ori vin hoții și i-l fură. Mai are el Manet-ul? Are pe naiba. Carevasăzică, poți avea un tablou de Manet sau orice alt lucru din lumea asta doar pentru o anumită perioadă de timp - mai lungă sau mai scurtă, după cum îți e norocul sau destinul. 

Sigur, nu poți avea un lucru la infinit, întrucît tu însuți trăiești doar un număr finit de ani. Dar ai putea să te declari satisfăcut să ai ceva până mori. Însă chiar dacă ai ceva pe tot parcursul vieții tale, faptul că acel ceva a fost înainte al cuiva și/sau va fi mai târziu al altcuiva face ca tu să nu poți spune cu adevărat că ai acel lucru. Ca să poți spune că ai un dulap, să zicem, ar trebui ca tu însuți să-l construiești și apoi, în secunda morții, să-l distrugi. Ar trebui ca el să nu poată fi distrus de nimeni altcineva și nici de vreo forță a naturii, să nu-l poată fura nimeni etc. Despre acel dulap se va putea spune că a fost al tău și numai al tău, că l-ai avut cu adevărat. Evident, însă, un asemenea dulap nu poate exista.

Așadar, posesia temporară a unor lucruri nu este decât o păcăleală. Ca să ai cu adevărat ceva, ar trebui ca acel ceva să dispară odată cu tine și, pe parcursul vieții tale, să nu poată fi folosit de nimeni altcineva fără acordul tău. Există, oare, astfel de lucruri? Cineva ar putea da ca exemplu nasul. Nimeni altcineva nu poate folosi nasul tău ca și cum al fi al lui și, când mori, iei nasul cu tine. La fel ochii, degetele, ficatul, călcâiele. Dar ce te faci dacă ești ucis de cineva care vrea să-ți ia rinichii? S-ar părea că în această situație, altcineva se folosește de rinichii tăi încă un număr de ani după ce tu ai murit. Atunci, în sensul despre care vorbeam, nu se poate spune că ai avut rinichi, ci doar că te-ai folosit temporar de niște rinichi. La fel stau lucrurile cu sângele, cu ochii, cu părul, ba chiar și cu oasele tale. Cioran povestește că în copilărie se ducea la cimitir și îi dădea niște bănuți groparului ca să-l lase să joace fotbal cu niște cranii. Bieții defuncți... din momentul ăla își pierdeau, în sensul descris aici, craniile.
Bun, atunci ce rămâne? Ce avem cu adevărat, în sensul că apare odată cu noi, dispare odată cu noi și nu ne poate fi luat de nimeni, nici cât suntem în viață și nici după aia?
Un răspuns posibil ar fi: sufletul. Dar existența lui încă nu a fost dovedită. Alt răspuns ar fi: mintea. Dar ea se poate pierde, unul care și-a pierdut-o a fost chiar Cioran. Memoria? Se poate șterge. Respirația, zice careva. Dar respirația nu e decât o funcție a plămânilor. Respirația nu e a ta, după cum bătăile inimii nu sunt ale tale. Ce, atunci, este al tău? Răspunsul, unicul răspuns, este uimitor de simplu: nimic.