Libertatea de a alege

M-am trezit dimineaţă foarte devreme, bântuit de un gând inconfortabil: orice decizie pe care o iau în locul copilului meu este un risc la care mă expun cu bună ştiinţă şi, cândva, se prea poate să regret, dar va fi prea târziu, pentru că lucrurile nu se vor mai putea îndrepta. Pe de altă parte, a-mi lăsa copilul să ia singur toate deciziile, ar fi o dovadă clară de inconştienţă şi m-ar supune unor riscuri încă şi mai mari.

Să zicem că un grup de colegi de-ai Mariei organizează o distracţie acasă la unul dintre ei. Sigur că eu trebuie să decid dacă Maria, care este invitată, se va duce şi ea sau nu. Ea a decis deja - vrea să meargă. Dar eu, ca părinte, am libertatea să hotărăsc altfel. Să zicem că decizia mea e ca Maria să stea acasă. Urmarea e că părinţii copilului la care s-a organizat distracţia capătă despre Maria percepţia că e un copil care se crede mai presus de colegii ei, nu se coboară la nivelul lor etc. Acelui copil i se va interzice ca în viitor să se joace cu Maria. Prietenii mai vechi ai copilului se solidarizează cu el şi o ostracizează pe Maria, care este în acest fel traumatizată etc etc etc.
Un lanţ întreg de consecinţe a declanşat decizia mea de a nu o lăsa pe Maria să meargă la petrecere. Puteam eu să ştiu lucrul ăsta dinainte? Nu, însă puteam să mă gândesc la această variantă, să o iau în calcul şi, ca să evit riscul, să decid ca Maria să meargă la petrecere.
Să presupunem că decizia mea e să o las. Se duce, se distrează, dar la un moment dat, ceilalţi copii organizează o farsă în cursul căreia Maria este pusă într-o situaţie penibilă, sau este speriată foarte tare. Ea, fiind mai sensibilă decât alţii, nu poate lua lucrurile în glumă, îmi da telefon să merg s-o iau acasă şi, după aceea, refuză să mai meargă la distracţii cu acei copii, dar şi cu alţii, pentru că şi ei ar putea să-i facă farse etc. De aici trauma.
Iarăşi, a apărut un lanţ de consecinţe pe care nu puteam să le prevăd. Dar, desigur, puteam să mă gândesc că există aceste riscuri şi să nu o las pe Maria la petrecere.
Această este o dilema din care nu se poate ieşi pe cale raţională. Singura soluţie este cea a credincioşilor. "Îmi încredinţez copilul lui Dumnezeu, care este bun şi ne iubeşte", spun aceştia, după care stau liniştiţi: copilul e pe mâini bune. Dacă totuşi se întâmplă ceva rău, nu sunt tulburaţi deloc: "Asta a fost voinţa lui Dumnezeu", spun ei şi stau în continuare liniştiţi.
Pentru ceilalţi oameni, însă, lucrurile stau altfel. Ei au libertatea de a alege în numele copilului, dar, odată cu exercitarea acestei libertăţi, vine şi asumarea riscurilor, cu tot cortegiul frământărilor. Şi, culmea, această libertate este, în realitate, iluzorie, întrucât adevăratele decizii sunt luate în altă parte, într-un mod pe care nici măcar nu-l putem înţelege.