Nils Holgersson (10)

Glimmingehus

În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.

Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.

În vremurile de altădată, bântuite de războaie, oamenii erau tot aşa de bucuroşi să se adăpostească în astfel de clădiri mari şi solide, cum sunt bucuroşi şi în zilele noastre să se apere de frig înfofolindu-se în blănuri. Au venit însă pe urmă vremuri de pace, şi atunci oamenii au renunţat să mai locuiască în sălile reci şi întunecoase de piatră ale acelei vechi cetăţi. Ei au părăsit demult casa cea mare de la Glimminge, mutându-se în locuinţe în care poate să intre aerul şi lumina.

Pe vremea când Nils Holgersson pribegea în tovărăşia gâştelor sălbatice, cetăţuia Glimmingehus era deci pustie, ceea ce nu înseamnă totuşi că era lipsită de locuitori. Pe acoperiş îşi aveau cuibul în fiecare vară o barză şi un bărzoi, în pod hălăduiau doi huhurezi, în coridoarele tainice zburătăceau liliecii, pe vatra din bucătărie sălăşluia un cotoi bătrân; iar jos, în beci, mişunau câteva sute de şobolani negri.

Şobolanii nu prea sunt bine văzuţi de celelalte animale, însă cei negri de la Glimmingehus făceau excepţie de la regula generală. Se vorbea despre ei cu respect pentru motivul că-şi dovediseră vitejia în lupta cu vrăjmaşii şi se arătaseră de o rezistenţă uimitoare în marile nenorociri abătute peste seminţia lor. Ei făceau parte, într-adevăr, dintr-un neam de şobolani care fusese cândva foarte numeros şi puternic, dar acum se stingea treptat. Un şir lung de ani, şobolanii negri fuseseră stăpânii Scaniei şi ai întregii ţări. Puteau fi întâlniţi în orice pivniţă, în orice pod, în şoproane şi hambare, în cămări şi cuptoare, în grajduri, în biserici şi în cetăţi, în velniţe şi mori, în orice clădire zidită de mâna omenească, însă cu vremea fuseseră izgoniţi din toate acele locuri şi stârpiţi aproape cu desăvârşire. Nu mai puteau fi găsiţi decât în număr mic, ici şi colo, în vreun loc părăsit şi izolat. Nicăieri nu erau însă atât de mulţi ca la Glimmingehus.

Când dispare o specie din regnul animal, vina o poartă de obicei oamenii, ceea ce nu fusese însă cazul de astă dată. Oamenii se luptaseră, de bună seamă, cu şobolanii negri, însă nu le putuseră pricinui pagube chiar atât de mari. Învingătorii lor fuseseră nişte animale de acelaşi neam ca şi ei, şi anume şobolanii cenuşii. Aceşti şobolani nu trăiseră în ţară de când lumea şi pământul, ca şobolanii negri. Ei se trăgeau din nişte emigranţi săraci, debarcaţi în ţară, cu un veac în urmă, la Malmö, de pe o corabie sosită din Lübeck.

Lihniţi de foame, se oploşiseră în port, înotând printre piloţi şi pe sub poduri, şi se hrăneau cu gunoaiele aruncate în apă. Niciodată nu cutezau să pătrundă în oraş, care era în stăpânirea şobolanilor negri. Cu vremea însă, numărul lor sporind, au devenit mai îndrăzneţi. La început s-au strămutat în nişte case vechi şi pustii, lăsate în părăsire de către şobolanii negri. Işi căutau hrana prin haznale şi prin grămezi de gunoaie, mulţumindu-se cu tot ce şobolanii negri nu catadicseau să mănânce. Erau rezistenţi, modeşti şi plini de curaj, aşa că în scurtă vreme se simţiră destul de puternici şi îşi puseră în gând să izgonească şobolanii negri din Malmö. Îi scoteau afară din poduri, din pivniţe, din prăvălii, îi înfometau, îi muşcau până îi lăsau fără suflare, căci nu se temeau de luptă.

După ce au pus stăpânire pe Malmö, au pornit mai departe, în cete mai mici sau mai mari, să cucerească toată ţara. E de mirare că şobolanii negri nu s-au adunat într-o oaste mare, ca să înceapă un război de nimicire împotriva celor cenuşii, câtă vreme aceştia din urmă erau puţini la număr. Şobolanii negri erau însă atât de siguri de puterea lor, încât nu credeau că o vor pierde vreodată. Stăteau liniştiţi la proprietăţile lor, astfel că ceilalţi le luară încetul cu încetul fermă după fermă, sat după saţ, oraş după oraş. În felul acesta, şobolanii negri fură înfometaţi, încolţiţi şi stârpiţi. În Scania nu se mai putuseră menţine decât în cetăţuia Glimmingehus.

Vechea clădire de piatră avea ziduri atât de groase şi atât de puţine coridoare subterane, încât şobolanii negri izbutiseră să le apere, împiedicându-i pe duşmani să pătrundă înăuntru. An de an şi noapte de noapte se dăduseră lupte înverşunate între agresori şi apărători. Şobolanii negi stăteau însă de veghe şi se luptau, ieşind mereu biruitori, datorită şi siguranţei pe care le-o oferea bătrâna cetate.

Şobolanii cenuşii însă, care locuiau la ferma Glimminge şi prin împrejurimi, nu încetaseră lupta şi se foloseau de orice prilej favorabil ca să pună stăpânire pe cetate. Glimmingehus era grânarul populaţiei din partea locului, astfel că şobolanii cenuşii nu puteau fi liniştiţi decât ajungând şi acolo stăpâni.

P11