Într-o zi, dis-de-dimineaţă, gâştele sălbatice care dormeau pe gheaţa lacului Vomb fură trezite de nişte, strigăte ce veneau din văzduh.
— Chir, chir! se auzea. Chir, chir! Cocorul Trianut salută pe gâsca sălbatică Akka şi tot cârdul ei. Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.Akka întinse repede gâtul şi răspunse:
— Bună ziua şi mulţumesc! Bună ziua şi mulţumesc!
Cocorii îşi văzură apoi mai departe de drum, dar gâştele sălbatice le auziră încă multă vreme deasupra câmpii-lor şi dealurilor împădurite peste care treceau:
— Vă salută Trianut! Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.
— Ai mare noroc – îi spuseră ele gâscanului – c-o să poţi merge cu noi să vezi hora cea mare a cocorilor!...
— E chiar aşa de vrednică de interes? vru să ştie gâscanul.
— E ceva ce nici în vis n-ai văzut până acum! îi răspunseră ele.
— Trebuie să ne gândim acum ce să facem cu Năpârstoc, ca să nu i se întâmple vreo nenorocire în răstimpul cât vom fi la Kulla, zise Akka.
— Năpârstoc n-o să rămână singur, răspunse gâscanul. În cazul când cocorii nu-i vor da voie să vadă şi el hora lor, voi rămâne aici cu el.
— Până azi nicio fiinţă omenească n-a căpătat învoirea să ia parte la adunarea animalelor de pe muntele Kulla – zise Akka – aşa că eu nu mă încumet să-l duc acolo. Despre asta o să stăm de vorbă mai pe îndelete mai târziu, în cursul zilei. Până una alta, să facem rost de ceva de-ale gurii.
Akka dădu apoi semnalul de plecare. Din pricina vulpoiului Smirre căută şi în acea zi un loc de păscut cât mai departe de lacul Vomb şi, după o vreme, coborî pe nişte câmpii mlăştinoase, dincolo de Glimmingehus, spre miazăzi.
Năpârstoc stătu toată ziua pe malul unui heleşteu mic, cântând din fluiere de trestie. Era amărât că n-o să poată vedea hora cocorilor, dar nu îndrăznea să spună o vorbă nici gâscanului, nici gâştelor.
Îi părea nespus de rău că Akka tot nu avea încredere în el. Când un băiat renunţase a mai fi om, ca să poată pribegi în lume cu nişte biete gâşte sălbatice, acestea trebuiau să înţeleagă că nu avea de gând să le trădeze. Trebuiau să priceapă totodată că, de vreme ce făcuse un sacrificiu atât de mare spre a merge cu ele, erau datoare să-i arate tot ce merită să fie văzut.
„O să le spun verde părerea mea!” se gândi el. Trecu însă ceas după ceas şi tot nu se hotărî s-o facă. Părea ciudat, însă Năpârstoc prinsese un fel de respect faţă de bătrâna gâscă Akka. Îşi dădea bine seama că nu era lucru uşor să se împotrivească voinţei ei.
Într-o parte a terenului mlăştinos pe care păşteau gâştele se ridica un zid lat de piatră. Spre seară, când băiatul se sculă de jos, ca să stea, în sfârşit, de vorbă cu Akka, dădu cu ochii de acel zid. Scoase un strigăt uşor de uimire, iar gâştele îşi lungiră gâturile să se uite înspre partea unde privea şi el. În prima clipă, atât ele cât şi Năpârstoc avură impresia că toate pietrele cenuşii din care era făurit zidul căpătaseră picioare şi începuseră să alerge, dar se dumeriră îndată că era vorba de o droaie de şobolani ce se îndreptau spre gâşte. Se mişcau cu o nemaipomenită iuţeală şi alergau în grup strâns, unul lângă altul. Erau atât de mulţi, încât acoperiră câtva timp tot zidul.
Năpârstoc se temea de şobolani încă de pe vremea când arăta şi el ca toţi ceilalţi oameni. Ce avea să se întâmple acum, când era mititel de tot şi doi-trei şobolani puteau să-l doboare?
Interesant e că nici gâştele nu păreau să-i sufere pe şobolani. Nu vorbiră nimic cu ei. Şi, după ce trecură lighioanele, păsările începură să se scuture de parcă ar fi avut noroi în pene.
— Ce potop de şobolani cenuşii! exclamă gâsca Yksi de la Vassijaure. Nu e semn bun!...
Năpârstoc se gândi că acum era momentul potrivit să-l spună gâştei Akka că, după părerea lui, ar trebui să-l ia şi pe el la muntele Kulla. Fu împiedicat însă de o pasăre mare care coborî din văzduh cu toată repeziciunea drept în mijlocul gâştelor.
Văzând acea pasăre, oricine putea să creadă că luase cu împrumut gâtul şi capul vreunei gâsculiţe albe. Avea însă aripi mari, negre, picioare înalte, roşii şi un cioc lung şi gros, prea mare pentru căpşorul pe care-l ţinea aplecat, din care pricină avea o înfăţişare tristă şi grijulie.
Akka îşi potrivi în grabă aripile şi ieşi în întâmpinarea bărzoiului, dând de câteva ori din cap. Nu se arătă mirată că-l vedea în Scania aşa de timpuriu, ştiind că bărzoii obişnuiau să vină acolo din vreme, spre a vedea dacă nu cumva cuiburile fuseseră stricate peste iarnă, înainte ca berzele să-şi dea osteneala de a trece în zbor peste Marea Baltică. Nu se dumirea însă de fel ce rost avea s-o caute pe ea, fiindcă ştiut este că de obicei berzele nu au de-a face decât cu păsări din neamul lor.
— Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat nimic rău la locuinţa dumitale, jupâne Ermenrich, zise Akka.
E adevărat, pesemne, ce se spune despre berze, că niciodată nu deschid pliscul fără a se plânge... Glasul bărzoiului era însă şi mai trist din pricină că se exprima cu multă greutate. După ce tocă aerul câtva timp cu ciocul, începu a vorbi cu glas slab şi răguşit. Se jeluia de multe şi de toate: cuibul durat pe coama acoperişului de la Glimmingehus fusese distrus cu desăvârşire de viscolul iernii, iar în Scania nu se mai găsea nimic de mâncare. Locuitorii din Scania puseseră stăpânire pe toată averea lui. După ce îi răpiseră terenurile mlăştinoase, se apucaseră să i le are pe cele cu muşchi. Avea de gând să plece din ţara asta şi să nu se mai întoarcă niciodată.
În timp ce bărzoiul se tânguia astfel, Akka, conducătoarea gâştelor, care nu avea nicăieri un cămin sau prieteni, nu se putu stăpâni să nu mediteze în sinea ei: „Dacă aş duce-o tot atât de bine ca dumneata, jupâne Ermenrich, pe cinstea mea că n-aş avea niciun motiv să mă plâng!... Ai rămas o pasăre slobodă şi sălbatică şi totuşi oamenii ţin la dumneata. Nimeni nu strică un glonţ să tragă în dumneata, nici nu-ţi fură ouăle din cuib.” Akka păstră însă pentru sine aceste gânduri. Doar atât îi spuse bărzoiului, că nu-i venea să creadă că va părăsi o casă pe care berzele îşi găsiseră adăpost încă de la zidirea ei.
Bărzoiul întrebă atunci, grăbit, dacă gâştele văzuseră alaiul de şobolani ce se îndrepta spre Glimmingehus. După ce Akka îi răspunse că văzuse acea grozăvie, bărzoiul începu să-i povestească despre vitejii şobolani negri care apăraseră cetatea mulţi ani de-a rândul.
— La noapte însă, Glimmingehus va cădea în stăpânirea şobolanilor cenuşii, zise bărzoiul, oftând.
— De ce chiar la noapte, jupâne Ermenrich? vru să afle Akka.
— Din pricină că toţi şobolanii negri au plecat aseară la muntele Kulla, răspunse bărzoiul. Erau încredinţaţi că toate celelalte animale se vor duce acolo şi n-au vrut să rămână de ocară. După cum vezi însă, şobolanii cenuşii au rămas pe loc şi acuma se adună din toate părţile să ia la noapte cu asalt cetatea apărată doar de câţiva şobolani bătrâni, care n-au fost în stare să plece şi ei la muntele Kulla. De bună seamă că-şi vor atinge scopul. Eu însă am trăit atâţia ani în bună vecinătate cu şobolanii negri şi nu mi-e pe plac să locuiesc împreună cu duşmanii lor.
Akka înţelese acum că bărzoiul era mâhnit din cauza şobolanilor cenuşii şi că venise să se plângă împotriva lor. După obiceiul berzelor, el nu luase totuşi nicio măsură să prevină nenorocirea.
— Trimis-ai veste şobolanilor negri, jupâne Ermenrich? îl întrebă ea.
— Nu! răspunse bărzoiul. Degeaba le-aş fi trimis veste... Până la înapoierea lor, cetatea o să fie cucerită...
— De asta nu poţi fi chiar aşa de sigur, jupâne Ermenrich, rosti Akka. Eu cunosc o gâscă bătrână care va fi bucuroasă să împiedice o astfel de ticăloşie.
Auzind-o spunând aceste cuvinte, bărzoiul îşi înălţă capul şi făcu ochii mari. Nu era de mirare că rămăsese surprins, căci bătrâna Akka nu avea nici gheare, nici cioc mare şi ascuţit care să-i poată fi de folos într-o luptă. În afară de asta, era o pasăre de zi. Cum se întuneca, o pălea somnul, pe câtă vreme şobolanii se luptau în timpul nopţii.
Akka se hotărâse însă să-l ajute pe şobolanii negri. O chemă pe Yksi de la Vassijaure şi îi dădu poruncă să ducă gâştele la lacul Vomb. Văzând că gâştele se împotrivesc, ea le spuse pe un ton autoritar:
— Socot că lucrul cel mai bun pentru voi toate e să-mi daţi ascultare! Trebuie să zbor la casa cea mare de piatră, şi dacă mă-nsoţiţi, cei de la fermă o să ne vadă, fără-ndoială, şi or să tragă cu puşca în noi, doborându-ne la pământ. Singurul tovarăş pe care vreau să-l iau cu mine la drumul ăsta e Năpârstoc. El îmi poate fi de mare folos, deoarece are ochi buni şi poate sta noaptea treaz.
Băiatul era în toane rele în ziua aceea. Auzind vorbele gâştei Akka, se întinse ca să pară cât mai mare şi veni spre ea cu nasul pe sus şi cu mâinile la spate, având de gând să spună că nu voia să se lupte cu nişte şobolani şi că Akka să caute ajutor în altă parte.
Dar în clipa în care apăru Năpârstoc, bărzoiul începu să se scuture. Până atunci, după obiceiul berzelor, stătuse cu capul în jos şi cu ciocul înfipt în pământ. Acum însă îi gâlgâia gâtlejul, de parcă îi venea să râdă. Îşi plecă ciocul cu iuţeala fulgerului, îl înşfăcă pe Năpârstoc şi îl aruncă la câţiva metri în sus. Repetă acest lucru de şapte ori, în timp ce băiatul ţipa, iar gâştele îl luau la rost pe bărzoi:
— Ce faci, jupâne Ermenrich? Că doar nu ai de-a face cu o broscuţă, ci cu o făptură omenească!...
În cele din urmă bărzoiul dădu drumul băiatului, care scăpase teafăr. Apoi îi spuse gâştei Akka:
— Eu zbor acum înapoi la Glimmingehus, mamă Akka! Când am plecat de acolo, toate vieţuitoarele din cetate erau îngrijorate peste măsură. Se vor bucura însă, desigur, când vor afla de la mine că gâsca Akka şi Năpârstoc, omul-pitic, vor veni să le salveze...
Bărzoiul întinse apoi gâtul, dădu din aripi şi porni ca o săgeată slobozită de un arc încordat. Akka pricepu că bărzoiul îşi bătuse joc de ea, dar nu se sinchisi. Aşteptă să-şi găsească băiatul galenţii, pe care bărzoiul îi aruncase cât colo, îl aşeză pe spinarea ei şi se luă după jupânul Ermenrich. Cât despre Năpârstoc, el nu se împotrivi de fel şi nici nu zise că nu vrea să plece cu Akka. Era însă mânios pe bărzoi şi îmbufnat foarte. Lunganul acela cu picioare roşii credea că el nu este bun de nimic din pricină că-i mititel. Dar o să-i arate el ce-i în stare să facă Nils Holgersson din Vemmenhög!...
După câteva clipe, Akka se afla în cuibul berzei de la Glimmingehus. Era un cuib mare şi frumos. La temelie avea o roată culcată, deasupra căreia se înălţau mai multe straturi alcătuite din crenguţe şi brazde de iarbă. Cuibul era aşa de vechi, încât multe tufe şi buruieni prinseseră rădăcini pe el. Când barza mamă stătea cloşcă în deschizătura rotundă de la mijloc, nu numai că se bucura de o privelişte minunată, cuprinzând cu privirea o bună parte din Scania, dar mai avea în apropierea ei flori de măceş şi iarba-ciutei.
Atât Năpârstoc cât şi Akka putură să-şi dea seama că acolo se petrece un lucru neobişnuit. Pe marginea cuibului se aflau doi huhurezi, un cotoi bătrân cu dungi sure şi doisprezece şobolani nevolnici, cu dinţii ieşiţi în afară şi cu ochii urduroşi.
Niciunul din ei nu se întoarse să se uite la Akka ori să o salute. Nu făceau altceva decât să privească ţintă nişte şiruri lungi şi cenuşii ce se zăreau ici şi colo pe câmpul pleşuvit de iarbă.
Toţi şobolanii negri tăceau chitic. Se putea observa că erau cuprinşi de o mare deznădejde, deoarece ştiau prea bine că nu sunt în stare nici să apere cetatea, nici să-şi salveze viaţa. Cei doi huhurezi îşi holbau ochii mari, vorbind cu glas ascuţit şi înfricoşător despre nemaipomenita cruzime a şobolanilor cenuşii şi fiind de părere că trebuie să-şi părăsească numaidecât cuiburile, întrucât auziseră despre cotropitori că nu cruţau nici ouăle, nici puii. Cotoiul cel bătrân cu dungi sure era sigur că şobolanii cenuşii îl vor ucide când vor tăbărî în cetate în număr atât de mare şi se ciorovăia mereu cu cei doisprezece şobolani negri:
— De ce aţi fost nerozi şi i-aţi lăsat să plece pe războinicii voştri cei mai buni? îi mustră el. Cum de v-aţi bizuit că şobolanii cenuşii or să plece şi ei? Fapta voastră e de neiertat!
Cei doisprezece şobolani nu ziseră nici cârc. Bărzoiul însă, cu toată amărăciunea lui, ţinu să-şi bată joc de cotoi.
— Nu-ţi fie teamă, cumetre motan, se făcu el că-l linişteşte. Nu vezi că mama Akka şi Năpârstoc au venit aici să salveze cetatea? Fii sigur că vor izbuti. Acuma mă duc la culcare, căci mi-e inima uşoară. Mâine, când mă voi trezi, nu va exista nici măcar un singur şobolan cenuşiu la Glimmingehus.
Năpârstoc clipi din ochi către Akka, făcându-i semn că ar vrea să-i dea un brânci bărzoiului, să-l prăvălească la pământ, când acesta avea să se culce pe marginea cuibului, cu un picior ridicat în sus, dar Akka îl opri. Ea nu părea deloc supărată. Dimpotrivă, zise pe un ton liniştit:
— Ar fi trist dacă o vieţuitoare bătrână ca mine n-ar şti să se descurce în împrejurări chiar şi mai grele decât asta... Eu cred că totul va merge bine, dacă huhurezul şi huhureza, care pot sta treji toată noaptea, s-or învoi să-şi ia zborul cu două misiuni din partea mea.
Huhurezii răspunseră că se învoiesc. Akka îl rugă atunci pe huhurez să pornească în căutarea şobolanilor negri care plecaseră la muntele Kulla şi să-i sfătuiască să vină repede înapoi. Pe huhureză o trimise la cucuveaua Flamea, care locuia în turla catedralei din Lund, cu o misiune atât de tainică, încât Akka nu îndrăzni să i-o încredinţeze decât şoptindu-i-o la ureche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu