Aventurile lui Tom Sawyer(2)

Sosi şi dimineaţa de duminică. Întreaga fire, proaspătă, strălucitoare, fremăta de viaţă. Inimile erau pline de cântec, iar celor cu inima tânără cântecul li se revărsa pe buze. Pretutindeni nu vedeai decât chipuri voioase, peste tot domnea primăvara, văzduhul era plin de mireasma salcâmilor în floare.

Dincolo de sat, dominându-l cu înălţimea ei, se zărea măgura Cardiff, acoperită de verdeaţă. Nu era nici prea departe, nici prea aproape, ci tocmai la depărtarea potrivită ca să-ţi pară un ţinut de basm, tihnit, îmbietor.

La capătul drumului apăru Tom, ducând o căldare cu var şi o bidinea cu coadă. Când dădu cu ochii de gard, întreg peisajul se posomorî şi o adâncă melancolie îi întunecă sufletul. Douăzeci şi şapte de metri de gard, de doi metri şi jumătate înălţime! Lumea îi păru fără rost, viaţa o povară. Oftând, muie bidineaua şi trecu peste şipca de sus, repetă operaţia, mai dete o dată; măsură din ochi neînsemnata fâşie văruită, apoi vasta întindere de gard nevăruit şi se lăsă descurajat pe o buturugă.

           Tocmai atunci ieşi Jim pe poartă, sărind într-un picior, cu o găleată goală în mână şi cântând „Fetiţele din Buffalo". Lui Tom niciodată nu-i plăcuse să se ducă la fântână după apă, dar astăzi era de altă părere. Îşi aminti că la fântână se adună fel de fel de lume, băieţi şi fete de toate culorile: albi, mulatri şi negri, care îşi aşteptau rândul flecărind, schimbând între ei tot felul de nimicuri de joacă, ciorovăindu-se, luându-se la bătaie şi zbenguindu-se în fel şi chip. Îşi mai aminti, că, deşi până la fântână nu erau decât vreo sută şi ceva de metri, Jim zăbovea totdeauna cel puţin un ceas până să se întoarcă cu căldarea cu apă; şi chiar şi atunci trebuia să se ducă cineva după el să-l tragă de mânecă. Aducându-şi aminte de toate acestea, Tom spuse:

-    Măi Jim, mă duc eu să aduc apă dacă dai tu niţel cu bidineaua.

Jim scutură energic din cap şi răspunse:

- Nu poate, dom' Tom. Stăpâna spus la mine trebui aduci apă şi nu opreşti pierzi timp şi joci. Spus dânsa şti dom' Tom roagă eu văruieşte, şi spus dânsa că eu vede treabă, văruit ai grijă dânsa!

-   Lasă, mă Jim, nu te lua după ea. Aşa vorbeşte ea totdeauna. Dă-ncoa' găleata, nu stau mult...un minut. Nici n-o să ştie.

-  Ba, mi-e frică, dom' Tom. Stăpâna spus suceşte gâtu' Jim. Crede, dom' Tom.

-   Dânsa?!... Fugi de-acolo! Nu bate niciodată pe nimeni, îţi ciocane niţel capu' cu degetaru', ce, asta-i bătaie? Spune şi tu! Aşa-te sperie ea cu vorba. Da' ce, vorbele le simţi? Mai rău e când începe să plângă, Jim, auzi Jim?.... Îţi dau o bilă albă, una de marmură!

Jim începu să se cam moaie.

O bilă albă, Jim!... Uite-aici. Aşa-i că-i grozavă?

Tii!... Jim nu văzut aşa bil'. Da, dom' Tom, Jim frică bate stăpâna...

-         Şi hai să-ţi arăt şi buba mea de la picior!

Jim era şi el om; cum ar fi putut să reziste unei asemenea ispite! Puse găleata jos, luă în primire bila albă şi, uitând de toate, se aplecă plin de curiozitate peste piciorul cu bubă, în timp ce Tom desfăcea pansamentul. Un minut mai tîrziu, Jim fugea de-i sfârâiau călcâiele, la vale, spre fântână, cu găleata zdrăngănind a gol. Tom văruia de mama focului, iar mătuşa Polly părăsea câmpul de bătaie, cu un papuc în mână şi eu bucuria învingătorului în priviri.

Dar zelul lui Tom nu dură mult. Începu să-şi amintească ce planuri făurise el pentru ziua aceea. În curând băieţii care nu fuseseră pedepsiţi aveau să iasă pe stradă şi să facă fel de fel de năzdrăvănii. Ce-or să-şi mai bată joc de el că era pedepsit să lucreze! Gândul ăsta îl seca la inimă. Începu să se scotocească prin buzunare, inventariindu-şi cu băgare de seamă avuţiile: frânturi de jucării, bile şi o mulţime de alte nimicuri. Poate că i-ar fi ajuns ca să ademenească pe careva să lucreze în locul lui, dar n-ajungeau nici pe departe ca să-şi cumpere o jumătate de oră de libertate deplină. Aşadar îşi băgă înapoi în buzunare averea, mai bine rânduită decât o scosese, şi renunţă mâhnit la ideea de a încerca să-i cumpere pe băieţi. Deodată, însă, în acea clipa întunecată şi plină de deznădejde, îi veni o idee! O idee straşnică, măreaţă! Luă iar bidineaua şi se apucă liniştit de lucru. Nu trecu mult, şi la orizont apăru Ben Rogers; tocmai băiatul de a cărui gură se temea cel mai mult. Ben venea ţopăind: hop-ţop-hop, dovadă că inima-i era voioasă şi plină de speranţe mari. Muşca dintr-un măr şi la răstimpuri scotea câte un chiot lung şi melodios, urmat de un sonor „ding- dong-dong, ding-dong-dong", fiindcă făcea pe vaporul. Când se apropie, reduse viteza, o luă prin mijlocul străzii, înclină mult la tribord şi făcu nişte manevre maiestuoase de acostare. Era nici mai mult, nici mai puţin decât „Marele Missouri"^[1] , cu cala cufundată, chipurile, la vreo trei metri în apă; el era vapor, căpitan şi clopoţelul telegrafului în acelaşi timp, astfel încât trebuia să-şi închipuie că stă pe propria-i punte de comandă, că dă ordine şi că tot el le şi execută.

-       Stopaţi, dom'le comandant! Ting-ling-ling! Încetini şi se îndreptă prudent spre marginea drumului. Maşina înapoi! Ting-ling-ling! Braţele i se încordară şi coborâră ţepene de-a lungul corpului. Tribordu-napoi! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Braţul drept descria între timp cercuri falnice, fiindcă înfăţişa un zbat^[2] de treisprezece metri. Babordu-napoi! Ting-ling-ling! Zdup-zdup- zdup! Mâna stângă începu să descrie cercuri. Stop tribordu'! Ting-ling-ling! Stop babordu'! Vino la tribord! Stop! Lasă-ncet zbătu'de-afară! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Dă bandula^[3] Mai iute! Dă şi parâma! Haide, ce stai? Prinde-o de ciotu' ăla! Volta peste tot! Dă-i drumul! Stop maşinile, dom'le comandant! Ting-ling-ling! Şşt! ş-ş-ş-t! ş-ş-t! (Încerca ventilele.)

Tom văruia înainte liniştit, de parcă nici n-ar fi văzut vaporul. Ben se zgâi o clipă la el, apoi

zise:

-      Hi-hi! Ai păţit-o, ă?

Nici un răspuns. Tom cercetă ultima dâră de var cu o privire lungă şi scrutătoare de artist, mai plimbă o dată cu gingăşie bidineaua peste acelaşi loc şi iarăşi examină rezultatul cu o privire critică. Între timp, Ben se apropiase de el ca la un pas. Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar părea cu totul şi cu totul absorbit de treaba pe caro o făcea. Pierzându-şi răbdarea, Ben spuse:

-      Ce e, şefule? Te-a pus la treabă?

-      A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem.

-      Ştii? Eu mă duc la scăldat... Sâc!... Ce-ai mai vrea şi tu, te cred!....Ori te pomeneşti că-ţi place mai bine să dai cu bidineaua?....Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie-mi spui!

Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse:

-      Ce, tu zici că asta-i muncă?

-      Da' ce-i?

Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător:

-      O fi, n-o fi... eu atâta ştiu, că-mi place.

-      Fugi d-aci... nu cumva vrei să te cred?

Tom văruia înainte de zor.

-       Cum să nu-mi placă? Da' ce zici tu, că în fiecare zi îţi pică norocul să văruieşti un gard ca

ăsta?

Iată că lucrurile apăreau într-o lumină cu totul nouă. Ben încetă brusc să mai ronţăie mărul. Tom plimba graţios bidineaua în sus şi-n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul, mai migălea pe ici, pe colo, îşi privea din nou opera, iar Ben - Ben îi urmărea fiece mişcare, din ce în ce mai îngândurat. Nu trecu mult şi, nemaiputându-se stăpâni, zise:

-      Mă Tom, lasă-mă să văruiesc şi eu niţel!

Tom se opri o clipă, chibzuind adânc în sinea lui, fu cât p-aci să încuviinţeze, dar numaidecât se răzgândi:

-                     Nu, nu se poate, Ben. Mătuşa Polly ţine mult la gardu' ăsta, fiindcă, ştii, e la stradă... Să fie ăl din dos, n-aş zice nimica, şi nici ea. Zău, nu-ş' ce-are ea cu gardu' ăsta: zice că trebuie văruit cu mare, mare grijă. Eu ziccă din o mie de băieţi, ce din o mie... din două mii, unu' dacă s-o pricepe să-l văruiască bine!

-  Ce spui, mă!... Hai, Tom, nu mai fi aşa, lasă-ma şi pe mine să încerc numai un pic. Ce, să fiu eu în locul tău, nu te-aş lăsa?

-  Cum, Ben, crezi că eu nu vreau să te las?....Vreau, mă Ben, zău că vreau... da' tuşa Polly... uite, ca să vezi, a vrut Jim să văruiască gardul, nu i-a dat voie; şi Sid a vrut să-l văruiască, şi nici lui nu i-a dat voie. Tu nu vezi că nu pot? Nu pot şi gata. Dacă te las să-l văruieşti şi se întâmplă vrun bucluc, ce mă fac, ai? Spune şi tu.

- Fugi d-acolo, că n-o să se întâmple nimic, o să-l fac la fel de bine ca tine! Hai, lasă-mă să- ncerc! Haide! Hai, că-ţi dau cotoru' mărului, cu toţi sâmburii!

-    De, ştiu şi eu ce să zic... Nu, zău, Ben, nu se poate, mi-e frică.

-    Îţi dau tot măru'!

Tom se despărţi de bidinea cu şovăială pe chip şi cu bucurie în suflet. Iar în timp ce fostul vapor „Marele Missouri" trudea şi năduşea în soare, artistul scos la pensie şedea pe un butoi din apropiere, la umbră, bălăbănindu-şi picioarele, molfăind din măr şi urzind planuri cum să mai prindă în laţ şi pe alţi proşti. Se găsiră destui; una-două răsărea câte un băiat. Venea să-şi bată joc şi rămânea să văruiască. În clipa când Ben nu mai putu de oboseală, Tom îi şi cedă rândul lui Billy Fisher, în schimbul unui zmeu bine cârpit, şi când îi expiră termenul lui Billy, Johny Miller oferi un guzgan mort, plus sfoară de hâţânat; şi tot aşa în şir, timp de câteva ceasuri. De unde, dimineaţa. Tom fusese un biet băiat nevoiaş, pe la mijlocul după-amiezii abia îşi mai putea număra avuţiile. În afară de obiectele mai sus numite, avea douăsprezece bile, un ciob de sticlă albastră străvezie, un mosor fără aţă, o cheie care nu descuia nimic, o bucată de cretă, un dop de sticlă, un soldat de plumb, o pereche de mormoloci, şase pocnitoare, un pisoi chior, o clanţă de alamă, o zgardă de câine (păcat că n-avea câine!), nişte plăsele de briceag, patru coji de portocală şi o cercevea veche, stricată. Timpul trecuse—plăcut, fără nici o oboseală, fusese înconjurat de prieteni şi unde mai pui că gardul avea pe el trei straturi de văruiala! Dacă nu s-ar fi isprăvit varul, i-ar fi ruinat pe toţi băieţii din târg.

Tom spunea că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe om să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţaş, trebuie să-i înfăţişezi acel lucru ca greu de obţinut. Dacă ar fi fost un filozof mare şi înţelept, de pildă ca scriitorul acestei cărţi, ar fi învăţat de pe urma întâmplării de mai sus că muncă înseamnă ceea ce eşti nevoit să faci, iar joc—ceea ce nu eşti nevoit să faci. Ar fi înţeles mai uşor de ce acela care face flori de hârtie sau cel care învârte cu piciorul o roată înseamnă că munceşte, pe când acela care care dărâmă popice sau cel care suie Mont-Blanc-ul se cheamă că se distrează. Există gentlemeni bogaţi, în Anglia, care mână poştalioane cu patru cai, treizeci până la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul verii, fiindcă această plăcere este neaccesibilă oamenilor de rând: îi costă o mulţime de bani; dar dacă ar primi leafă pentru treaba asta, s-ar chema că sunt puşi să muncească şi atunci s-ar lăsa repede păgubaşi.
P3