Mici intamplari cu animale (118)

Focul a fost din străfunduri de veacuri prietenul bun al omu­lui, şi prieten nepreţuit i-a rămas. Printre binefacerile lui se nu­măra şi aceea că ferea aşezările oamenilor de fiarele mari, care primejduiau viaţa şi avutul puţin al celor ce n-aveau arme de înfruntare bune. Pînă azi, păcurarii aprind şi la noi focuri în jurul turmei adunate la stînă pentru înnoptat, ca să mai oprească urşii şi lupii, iar drumeţii întîrziaţi, dacă văd lupi, în frica lor aprind făclii sau ce au la îndemînă. Se pare însă că fiarele noastre mari s-au cam obişnuit cu focul şi au înţeles că ve­trele pe care le aprind oamenii sînt cu primejdie numai din pricina celor ce le-au stîrnit şi le stau prin apropiere. Ar do­vedi lucrul acesta, care desigur nu e general, şi cîteva întîmplări trăite.

Într-o toamnă, venind la cerbii din muget, am băciuit într-un cort mic, în care abia încăpeam să ne culcăm noi doi, paznicul şi cu mine. Brumele erau groase, nopţile îngheţate; în faţa cortului cît ţinea noaptea ardea foc mare, vîlvătaie. Cum dă­deau să-i adoarmă flăcările, ne trezea frigul şi încărcăm alt braţ de crengi şi alt buştean. „Cu focul ăsta vom speria cerbii din jurul nostru de o poştă" — ne gîndeam la început. Dar cu tot focul, a cărui zare se vedea pînă departe, concertul tau­rilor continua în noapte netulburat. Şi nu numai al celor din depărtare. Aici lîngă noi se apropia cîte un cerb şi buciuma ore întregi. Dimineaţa, pe brumă, căutam urmele. Unii cerbi cu ciutele lor s-au apropiat de foc pînă la o sută de paşi şi s-au frămîntat acolo în hora lor de dragoste. S-a întîmplat însă de cîteva ori că au amuţit deodată şi le-am auzit fuga, cum rupeau pe jos crengile uscate. Aceasta se întîmpla numai cînd careva dintre noi ieşea de sub cort ca să pună lemne pe foc. De vîlvătaie nu le era frică. Probabil că fumul îneca mirosul de om şi nu-l puteau lămuri, ca să-i sperie. Dar cînd se în­tîmpla să ne zărească pe lîngă foc sau să ne audă trebăluind în jurul lui, recunoşteau primejdia, se speriau şi fugeau.

Un prieten îmi povestea că într-o toamnă, pe cînd dormea sub un molid cetinos, l-a speriat răbufnirea —,, bo!" — a unei ciute, care venise pînă la doi-trei paşi de vatra de foc. Parcă era curioasă să cerceteze, şi a sărit numai cînd a prins în nas şi mirosul omului care dormea dus.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor