Focul a fost din străfunduri de veacuri prietenul bun al omului, şi
prieten nepreţuit i-a rămas. Printre binefacerile
lui se număra şi
aceea că ferea aşezările
oamenilor de fiarele mari, care primejduiau viaţa şi
avutul puţin al celor ce n-aveau arme de înfruntare
bune. Pînă azi, păcurarii aprind şi
la noi focuri în jurul turmei adunate la stînă
pentru înnoptat, ca să mai oprească urşii şi
lupii, iar drumeţii întîrziaţi,
dacă văd lupi, în frica lor aprind
făclii sau ce au la îndemînă.
Se pare însă că fiarele noastre mari s-au
cam obişnuit cu focul şi
au înţeles că vetrele pe care le aprind
oamenii sînt cu primejdie numai din pricina celor ce le-au stîrnit şi le
stau prin apropiere. Ar dovedi lucrul acesta, care desigur nu e general, şi
cîteva întîmplări trăite.
Într-o toamnă,
venind la cerbii din muget, am băciuit într-un cort mic, în
care abia încăpeam să ne culcăm
noi doi, paznicul şi cu mine. Brumele erau groase, nopţile
îngheţate; în faţa cortului cît ţinea
noaptea ardea foc mare, vîlvătaie. Cum dădeau
să-i adoarmă flăcările,
ne trezea frigul şi încărcăm
alt braţ de crengi şi
alt buştean. „Cu focul ăsta
vom speria cerbii din jurul nostru de o poştă"
— ne gîndeam la început. Dar cu tot focul, a cărui
zare se vedea pînă departe, concertul taurilor continua în
noapte netulburat. Şi nu numai al celor din depărtare.
Aici lîngă noi se apropia cîte un cerb şi
buciuma ore întregi. Dimineaţa, pe brumă, căutam
urmele. Unii cerbi cu ciutele lor s-au apropiat de foc pînă la
o sută de paşi şi
s-au frămîntat acolo în hora lor de dragoste. S-a
întîmplat însă de cîteva ori că au
amuţit deodată şi
le-am auzit fuga, cum rupeau pe jos crengile uscate. Aceasta se întîmpla numai
cînd careva dintre noi ieşea de sub cort ca să
pună lemne pe foc. De vîlvătaie
nu le era frică. Probabil că
fumul îneca mirosul de om şi nu-l puteau lămuri,
ca să-i sperie. Dar cînd se întîmpla să ne
zărească pe lîngă
foc sau să ne audă trebăluind
în jurul lui, recunoşteau primejdia, se speriau şi
fugeau.
Un prieten îmi povestea că
într-o toamnă, pe cînd dormea sub un molid cetinos, l-a
speriat răbufnirea —,, bo!" — a unei ciute, care
venise pînă la doi-trei paşi
de vatra de foc. Parcă era curioasă să
cerceteze, şi a sărit numai cînd a prins în
nas şi mirosul omului care dormea dus.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu