Sfarsitul copilariei

Guvernanta

Cele două copile sunt acum singure în odaia lor. Lumina e stinsă. Între ele pluteşte întunericul; numai dinspre paturi vine o licărire molcomă, alburie. Amândouă răsuflă domol de tot, s-ar putea crede că dorm.

— Ascultă! zice deodată o voce.

E a celei de doisprezece ani, care încet, aproape speriată, întreabă prin întuneric.

— Ce e? răspunde din celălalt pat, sora ei.

E numai cu un an mai mare.

— N-ai adormit încă? Bine! Aş… aş vrea mult să-ţi povestesc ceva.

De alături, niciun răspuns. Numai în pat, un foşnet. Sora s-a ridicat şi priveşte către cealaltă, aşteptând; i se văd lucind ochii.

— Ştii… voiam să-ţi spun… dar spune-mi tu întâi: n-ai băgat de seamă nimic zilele astea, la domnişoara?

     Cealaltă zăboveşte cu răspunsul şi stă pe gânduri.

— Da, zice în sfârşit, dar nu ştiu bine ce. Nu mai e atât de severă. De două zile nu mi-am făcut lecţiile şi nu mi-a spus nimic. Şi pe urmă e… nu ştiu… mi se pare că nu-i mai pasă de noi, stă tot timpul deoparte şi nu se mai joacă deloc cu noi, ca înainte.

— Cred că e foarte tristă, dar nu vrea să arate. Nici la pian nu mai cântă.

Se lasă iar tăcere.

Cea mare o îndeamnă:

— Voiai să-mi povesteşti ceva.

— Da, dar să nu spui nimănui, adevărat nimănui, nici mamei, nici prietenei tale.

— Nu, nu! — A şi apucat-o nerăbdarea. — Hai, spune!

— Uite… adineauri, când m-am dus la culcare, mi-a dat deodată prin minte că nu-i spusesem „noapte bună” domnişoarei. Mă şi descălţasem, dar tot m-am dus în odaia ei, ştii, tiptil de tot, să-i fac o surpriză. Deschid eu uşa cu mare băgare de seamă. Întâi am crezut că nu-i în odaie. Lumina era aprinsă, dar n-am văzut-o. Grozav m-am speriat! Aud pe cineva plângând şi o văd întinsă pe pat, îmbrăcată, cu capul între perne. Hohotea de plâns, de m-am cutremurat. Dar ea nu m-a observat. Şi atunci am închis iar uşa, încet de tot. A trebuit să mă opresc o clipă, aşa de tare tremuram. Încă o dată, prin uşă, am auzit desluşit plânsul şi am coborât în fugă.

Amindouă tac. Pe urmă, una dintre ele zice pe şoptite:

— Biata domnişoară!

Glasul freamătă prin odaie ca un sunet întunecat şi se pierde: apoi se face iar tăcere.

— Aş vrea să ştiu de ce plângea, începe mezina, doar nu s-a certat cu nimeni, zilele astea. Mama o lasă, în sfârşit, în pace cu veşnicele ei sâcâieli, iar noi, doar nu i-am făcut nimic. Atunci, de ce plânge aşa?

— Îmi închipui eu de ce, zice cea mare.

— De ce, spune-mi, de ce?

Sora se codeşte. În cele din urmă, zice:

— Cred că e îndrăgostită.

— Îndrăgostită? — Cea mică tresare puternic. — Îndrăgostită de cine?

— Tu n-ai observat nimic?

— N-o fi îndrăgostită de Otto?

— Nu-i aşa? Şi el de ea, nu? De trei ani, de când e student şi stă la noi, nu ne-a însoţit niciodată; iar acum, de câteva luni, ne însoţeşte mereu, în fiecare zi. A fost vreodată drăguţ cu mine sau cu tine, până n-a venit domnişoara la noi? Iar acum se învârteşte pe lângă noi toată ziulica. Mereu l-am întâlnit, din întâmplare, în grădina publică sau în parc, sau în Prater; oriunde ne-am dus cu domnişoara. Asta nu te-a mirat niciodată?

Mezina bâlbâie foarte speriată:

— Da… da, sigur, am băgat, de seamă. Dar mă tot gândeam că…

Glasul i se înăbuşă. Nu mai spune nimic.

— Şi eu credeam la început; noi, fetele, suntem nişte proaste. Dar am observat la timp că pentru el suntem numai un pretext.

Acum tac amândouă. Convorbirea pare să fi luat sfârşit.

Amândouă sunt cufundate în gânduri sau poate chiar în visuri.

Iată însă că cea mică vorbeşte încă odată în întuneric, cu totul nedumerită:

— Dar de ce plânge? Doar o iubeşte. Şi totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie foarte frumos când eşti îndrăgostită.

— Nu ştiu, răspunde visător cea mare, şi eu credeam că trebuie să fie foarte frumos.

Şi încă o dată, încet şi compătimitor, adie de pe buze somnoroase:

— Biata domnişoară!

Apoi se face linişte în odaie.

A doua zi dimineaţa, fetele nu mai vorbesc despre asta, şi totuşi fiecare simte că gândurile celeilalte se învârtesc în jurul aceleiaşi preocupări. Trec una pe lângă alta, se evită, apoi privirile li se întâlnesc fără voie când amândouă se uită pe ascuns către guvernantă. La masă se uită la vărul Otto, care locuieşte de ani de zile în casă, ca la un străin. Nu-i vorbesc, dar pe sub pleoapele plecate trag cu coada ochiului la dânsul, să vadă dacă nu cumva se înţelege prin semne cu domnişoara. Amândouă sunt neliniştite. După-masă nu se joacă; în nerăbdarea lor de a descoperi secretul, fac lucruri inutile şi fără noimă. Seara numai, una dintre ele întreabă rece, ca şi când puţin i-ar păsa:

— Ai mai aflat ceva?

— Nu, îi răspunse soră-sa şi întoarce capul.

Parcă amândurora le-ar fi teamă să stea de vorbă. Şi aşa, trec câteva zile, cu aceleaşi manevre, cu aceeaşi pândă mută a celor două copile care, neliniştite şi inconştiente, se simt în preajma unei taine arzătoare.

În fine, peste câteva zile, una observă cum la masă guvernanta îi face din ochi un mic semn lui Otto. El îi răspunde dând din cap. Fetiţa tremură de emoţie. Pe sub masă, pipăie uşor mâna surorii mai mari. Când aceasta se întoarce spre dânsa, îi arunca o privire scânteietoare. Cea mare înţelege îndată gestul şi, la rândul ei, se tulbură.

Abia s-au sculat de la masă şi guvernanta le spune fetelor:

— Duceţi-vă în odaia voastră; faceţi-vă de lucru câtva timp. Mă doare capul şi vreau să mă odihnesc o jumătate de ceas.

Copiii privesc în jos. Pe furiş, se ating cu mâna ca şi cum ar vrea să-şi atragă reciproc atenţia. Nici n-a ieşit bine guvernanta şi cea mică se repede către cea mare:

— Să vezi, Otto se duce acum în odaia ei.

— Sigur, de asta a vrut să se descotorosească de noi!

— Să ascultăm la uşă!

— Dar dacă vine cineva?

— Cine să vină?

— Mama.

Cea mică se sperie:

— Da, adevărat…

— Ştii ce? Eu ascult la uşă şi tu stai afară, în coridor, şi-mi faci semn dacă vine cineva. Aşa suntem sigure.

Cea mică dace o mutră posomorită.

— Da, dar pe urmă n-ai să-mi povesteşti nimic!

— Ba tot!

— Adevărat, tot?… Tot?

— Da, pe cuvântul meu. Iar tu să tuşeşti dacă auzi pe cineva venind.

Amândouă aşteaptă în coridor, tremurând emoţionate. Sângele le zvâcneşte vijelios. Ce are să se întâmple? Se lipesc una de alta.

Paşi! Fetele dispar repede în întuneric. Într-adevăr, este Otto. Apasă clanţa, uşa se închide după el. Ca săgeata se repede cea mare, se lipeşte de uşă şi ascultă ţinându-şi răsuflarea. Cea mică se uită nerăbdătoare într-acolo. Curiozitatea o arde, o smulge de la postul ei. Se apropie tiptil: dar, furioasă, sora o împinge înapoi. Şi iar aşteaptă afară, două, trei minute, care-i par o veşnicie. O trec fiori de nerăbdare, nu-şi găseşte locul de parcă ar sta pe jeratic. E gata să plângă de emoţie şi de mânie că sora ei aude tot şi ea nimic. Atunci, în altă odaie, se trânteşte o uşă. Fata tuşeşte şi amândouă dau fuga spre camera lor. Acolo se opresc o clipă, cu răsuflarea tăiată, cu inima zvâcnindă.

Cea mică întreabă insistent, cu lăcomie:

— Ei… spune!

Cea mare face o mutră îngândurată. În sfârşit, cu mintea aiurea, ca şi cum şi-ar vorbi sieşi, spune:

— Nu înţeleg nimic.

— Ce?

— E foarte ciudat!

— Ce?… Ce?…

Rosteşte cu greu cuvintele. Sora ei încearcă să-şi adune gândurile. Dar cea mică se înghesuie cât mai aproape de ea, să nu-i scape nicio vorbă.

— A fost foarte ciudat… cu totul altfel decât îmi închipuiam. Cred că după ce a intrat în odaie, Otto a vrut s-o îmbrăţişeze sau s-o sărute, căci ea i-a spus: „Lasă asta, am de vorbit ceva serios cu tine”. De văzut n-am putut vedea nimic, cheia era băgată în broască pe dinăuntru, dar am auzit foarte clar: „Ce s-a întâmplat?” a întrebat atunci Otto. Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa. Ştii şi tu, că altminteri vorbeşte tare şi obraznic, dar asta a spus-o cu atâta sfială, încât am simţit îndată că îi e oarecum teamă. Şi trebuie să fi observat şi ea că minte, fiindcă i-a răspuns încet de tot: „Ştii tu”. „Nu, nu ştiu nimic”. „Da?” a zis ea atunci aşa de trist, aşa groaznic de trist, „atunci de ce ai început deodată să mă eviţi? De o săptămâna n-ai mai schimbat niciun cuvânt cu mine. Nu mai vii în parc. Ţi-am devenit dintr-o dată străină? O, dar ştiu eu bine de ce deodată te ţii deoparte.” El a tăcut şi pe urmă a zis: „Sunt în ajunul examenelor, am mult de lucru şi nu-mi rămâne timp pentru altceva. Acum nu se mai poate altfel.” Atunci ea a început să plângă şi pe urmă i-a spus printre lacrimi, cu atâta blândeţe, cu atâta bunătate: „Otto, de ce minţi? Spune adevărul, fii sigur că nu merit să te porţi aşa cu mine. Doar nu ţi-am cerut nimic, dar de vorbit trebuie să vorbim. Ştii foarte bine ce am să-ţi spun, o citesc în ochii tăi.” „Ce?” a îngăimat el, foarte, foarte slab. Şi atunci ea a spus…

Deodată, fata începe să tremure şi nu mai poate vorbi de emoţie. Cea mică se lipeşte mai strâns de ca.

— Ce… ce anume?

— I-a spus… „Am un copil de la tine!”

Ca fulgerul sare în sus cea mică:

— Un copil! Un copil! Nu se poate!

— Dar aşa a spus.

— Cred că n-ai auzit bine.

— Ba da, ba da! Şi Otto a repetat; a sărit întocmai ca tine şi a strigat: „Un copil!” Ea a tăcut mult timp şi apoi a zis: „Ce-are să se întâmple acum?” Şi pe urmă…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă ai tuşit tu, şi a trebuit să fug.

Fata căscă ochii, buimăcită.

— Un copil! Nu se poate. Unde ţine copilul?

— Nu ştiu. Tocmai asta nu pricep.

— Poate acasă la ea, acolo unde locuia… înainte de a veni la noi. Sigur că mama nu i-a dat voie să-l aducă aici, din cauza noastră. De aceea o fi aşa de tristă.

— Fugi de-aici! Pe atunci nici nu-l cunoştea pe Otto!

Tac iarăşi, nedumerite, nehotărâte, tot încercând să priceapă. Gândul le chinuie. Apoi cea mică deschide iar vorba:

— Un copil! Asta-i absolut imposibil! Cum poate să aibă un copil? Doar nu e măritată, şi numai oamenii căsătoriţi au copii, ştiu sigur.

— Poate a fost măritată.

— Ei, nu fi proastă! Doar n-a fost măritată cu Otto.

— Atunci cum?

Amândouă se privesc ţintă, uluite.

— Biata domnişoară! zice una, cu mare tristeţe.

Vorba asta revine într-una, sfârşind cu un oftat de compătimire. Şi mereu li se aprinde curiozitatea.

— O fi fetiţă sau băiat?

— Cine poate să ştie!

— Ce crezi… dacă aş întreba o dată… cu mare, mare grijă…

— Ai înnebunit!

— De ce?… E atât de bună cu noi!

— Dar ce-ţi veni? Nouă nu ni se spun asemenea lucruri. Ni se ascunde totul. Când intrăm în odaie, toţi îşi înghit vorbele şi înşiră la mofturi, parcă am fi copii mici — iar eu am acum treisprezece ani. Ce s-o mai întrebi, nouă ne spun numai minciuni.

— Totuşi, aş fi vrut atât de mult să ştiu!

— Crezi că eu nu?

— Ştii… ce nu pricep eu cu adevărat e că Otto n-a ştiut nimic despre asta. Doar ştii când ai un copil, după cum ştii când ai părinţi.

— S-a făcut doar că nu ştie, ticălosul. Se preface totdeauna.

— Dar nu pentru aşa ceva. Numai… numai când vrea să ne ducă de nas…

În clipa aceea intră domnişoara. Numaidecât, fetele tac şi se fac că învaţă. Însă o privesc pe sub gene. Glasul domnişoarei pare puţin mai grav şi mai vibrant ca de obicei şi ochii îi sunt înroşiţi. Copiii tac. Brusc, îşi ridică privirea către ea, cu o sfială plină de respect. Are un copil, gândesc mereu, de aceea e atât de tristă!

Şi, cu încetul, le cuprinde şi pe ele tristeţea.

A doua zi, la masă, le întâmpină o veste neaşteptată: Otto părăseşte casa. I-a explicat unchiului că examenele încep curând, că trebuie să lucreze pe brânci şi că acolo nu e destulă linişte. Are să-şi închirieze undeva o odaie, pe o lună, două, până termină cu examenele.

Cei doi copii sunt grozav de agitaţi. Bănuiesc vreo legătură tainică între vestea asta şi convorbirea din ajun; simt, cu instinctul lor, care s-a ascuţit, o laşitate, o fugă. Când Otto vine să-şi ia rămas-bun, ele se poartă necuviincios, îi întorc spatele. Dar se uită cu coada ochiului când el se opreşte în faţa domnişoarei. Ei îi tresar buzele, îi întinde însă liniştit mâna, fără niciun cuvânt.

În aceste câteva zile, copiii s-au schimbat cu totul. Le-a pierit pofta de joacă şi râsul, ochii le sunt văduviţi de lumina vioaie, lipsită de grijă, dinainte. A apărut în ele o nelinişte şi o neîncredere sălbatică faţă de toţi cei din jurul lor. Nimic nu le mai pare adevărat din ce li se spune şi văd numai minciuni şi uneltiri în fiece cuvânt. Toată ziua sunt cu ochii în patru. Pândesc fiece mişcare, interceptează fiece tresărire, fiece intonaţie. Se strecoară pretutindeni ca nişte năluci, ascultă pe la uşi să prindă ceva, se zbat pătimaş să scuture de pe umerii lor revoltaţi reţeaua întunecată a tainelor sau măcar să arunce, printr-un ochi al acestei reţele, o privire în lumea adevărului. Încrederea copilărească, acea orbire voioasă, lipsită de griji, au pierdut-o. Şi apoi atmosfera apăsătoare a celor întâmplate le face să presimtă o nouă descărcare şi se tem ca nu cumva să le scape. De când ştiu că sunt înconjurate de minciună, au devenit aspre şi ascunse, ele însele viclene şi mincinoase.

În faţa părinţilor se ascund sub un prefăcut aer copilăresc, apoi izbucneşte în fiinţa lor un neastâmpăr sălbatic. Întreaga lor făptură e destrămată într-o agitaţie nervoasă; ochii, care înainte aveau o lucire jucăuşă şi blândă, par mai scânteietori, mai profunzi. Sunt atât de dezarmate în neîntrerupta lor pândă şi spionare, încât dragostea uneia pentru alta se adânceşte. Din când în când, se îmbrăţişează vijelios, împinse de sentimentul neştiinţei lor, cedând exaltat numai unei impetuoase nevoi de tandreţe, sau izbucnesc în plâns. În aparenţă fără nicio pricină, viaţa lor a ajuns dintr-o dată în criză.

Printre multele jigniri ce le lovesc sensibilitatea de curând trezită, simt mai ales una. În tăcere, fără să spună nimic, şi-au pus în gând să-i aducă multă bucurie, cât mai multă bucurie domnişoarei — acum atât de tristă. Îşi fac lecţiile cu sârguinţă şi cu grijă, se ajută una pe alta, sunt potolite, nu-i dau niciun prilej de nemulţumire, îi previn toate dorinţele. Dar domnişoara nu ia nimic în seamă şi asta le doare mult. În ultimul timp, a devenit cu totul alta. Câteodată, când una dintre fete îi vorbeşte, tresare ca trezită din somn. Şi atunci privirea ei pare că rătăceşte, parcă întorcându-se de departe. Adesea, ceasuri întregi stă şi priveşte visătoare, cu ochii pierduţi. Atunci fetele umblă în vârful picioarelor, să n-o tulbure; simt apăsător şi tainic că se gândeşte la copilul ei, care e undeva, departe. Şi, din adâncul feminităţii ce se deşteaptă în ele, o iubesc tot mai mult pe domnişoara — acum atât de îngăduitoare şi de blândă. Mersul ei, înainte vioi şi semeţ, este mai molcom, mişcările mai prudente, şi copiii presimt în toate astea o tristeţe misterioasă. N-au văzut-o niciodată plângând, dar pleoapele-i sunt adesea roşii. Observă că vrea să le ascundă durerea şi sunt desperate că n-o pot ajuta.

Până când, o dată, când domnişoara s-a întors spre fereastră şi şi-a trecut batista peste ochi, cea mică prinde deodată curaj, o apucă binişor de mină şi zice:

— Domnişoară, sunteţi atât de tristă de câtva timp. Dar nu din pricina noastră, nu-i aşa?

Domnişoara o priveşte mişcată şi-i trece mâna peste părul mătăsos.

— Nu. Fetelor, nu, zice ea, sigur că nu din pricina voastră.

Şi o sărută duios pe frunte.

Trăgând tot aşa cu urechea şi observând, nelăsând să le scape nimic din ceea ce se petrece sub ochii lor, una dintre fete a intrat o dată pe neaşteptate în odaie şi a prins câteva cuvinte. Nu era decât o frază, căci părinţii şi-au întrerupt îndată conversaţia, dar fiecare cuvânt aprinde în ele mii de bănuieli. „Şi mie mi-a părut ceva ciudat, a zis mama, am s-o iau la întrebări.” Fata a crezut la început că este vorba de ea, şi a fugit speriată la sora ei, după sfat şi ajutor. Dar la prânz au băgat de seamă că privirile părinţilor examinează faţa neatentă, îngândurată, a domnişoarei şi apoi se întâlnesc.

După-masă, mama îi spune în treacăt domnişoarei:

— Te rog, vino pe urmă în odaia mea. Am ceva de vorbit cu dumneata.

Domnişoara înclină uşor capul. Fetele tremură tare, simt că acum are să se întâmple ceva.

Şi îndată ce domnişoara intră la mama, se reped într-acolo. A asculta pe la uşi, a scotoci prin cotloane, a trage cu urechea şi a pândi au ajuns pentru ele lucruri cu totul fireşti. Nu mai simt de loc ce e urât şi temerar în asta, au numai un gând: să pună stăpânire pe toate misterele care le învăluie.

Ascultă. Dar nu aud decât un şuierat de cuvinte şoptite. Trupul le e cuprins de un tremur nervos. Le e teamă că s-ar putea să le scape totul.

Atunci, un glas din odaie devine mai tare. Este al mamei. Sună arţăgos şi rău:

— Ai crezut că suntem orbi şi că nu se observă? Îmi pot închipui cum ţi-ai îndeplinit datoria, cu astfel de gânduri şi cu asemenea apucături. Şi unei astfel de fiinţe i-am încredinţat educaţia copiilor mei. A fiicelor mele, pe care Dumnezeu ştie cât le-ai neglijat…

Domnişoara parcă ar răspunde ceva. Dar vorbeşte prea încet pentru ca fetele să poată înţelege.

— Scuze, scuze… Orice persoană uşuratică îşi găseşte scuze. Se dă primului venit fără să se gândească la nimic. Şi pe urmă se lasă în grija lui Dumnezeu. Şi una ca dumneata vrea să fie educatoare, să educe fete! Asta-i neruşinare! Doar nu-ţi închipui că în starea asta am să te mai ţin aici, în casă?

Copiii ascultă afară. Le trec fiori prin tot trupul. Nu înţeleg nimic, pentru ele însă e groaznic să audă glasul mamei atât de mânios şi apoi, drept singur răspuns, plânsul încet şi desperat al domnişoarei. Din ochi lacrimile le curg pe obraji. Dar mama pare din ce în ce mai iritată:

— Acum nu mai ştii decât să plângi. Asta nu mă mişcă. De asemenea persoane nu mi-e milă. Ce-ai să devii acum, nu mă priveşte. Ştii dumneata cui să te adresezi, nu te mai întreb. Dar eu nu mai rabd nicio zi în casa mea pe una care şi-a nesocotit atât de mârşav datoria.

Răspund numai hohote de plâns, acele hohote deznădăjduite, animalice, sălbatice care pe copiii de afară îi scutură ca nişte friguri. Nu mai auziseră niciodată pe cineva plângând aşa. Şi simt nedesluşit că cine plânge astfel nu poate să nu aibă dreptate. Mama tace acum şi aşteaptă, Apoi zice deodată, aspru:

— Aşa. Atât am avut de spus. Fă-ţi bagajul astăzi şi vino mâine dimineaţă să-ţi primeşti leafa. Bună ziua!

Copiii fug de la uşă şi se refugiază în odaia lor. Ce însemnează asta? Le-a căzut ca un trăsnet în faţă. Sunt palide şi înfiorate. Pentru întâia dată presimt oarecum realitatea. Şi pentru întâia dată îndrăznesc să se lase cuprinse de un fel de răzvrătire împotriva părinţilor.

— A fost o mojicie din partea mamei să vorbească aşa cu dânsa, zice cea mare, cu îndârjire.

Pe cea mică o sperie vorba asta, prea îndrăzneaţă.

— Dar noi nici nu ştim ce a făcut, se bâlbâie ea.

— Sigur că nimic rău. Domnişoara nu poate să facă ceva rău. Mama n-o cunoaşte.

— Şi-apoi, cum a plâns! M-a înspăimântat!

— Da, a fost groaznic! Dar cum a ţipat mama la ea! Asta a fost mojicie, îţi spun eu. Mojicie!

Bate din picior. Lacrimi îi întunecă privirea. În acea clipă, apare domnişoara. Arată foarte obosită.

— Azi după-masă am treabă. Nu-i aşa că pot să mă bizui pe voi dacă veţi rămâne singure? Şi ne vedem deseară.

Pleacă fără să observe emoţia copiilor.

— Ai văzut ce ochi plânşi avea? Nu înţeleg cum a putut mama să se poarte aşa cu dânsa.

— Biata domnişoară!

Vorbele lor răsună iar compătimitor şi înlăcrimat. Stau aşa, zăpăcite. Deodată intră mama şi întreabă dacă vor să se plimbe cu ea în trăsură. Copiii răspund evaziv. Le e teamă de mama. Şi apoi, sunt revoltate că lor nu li se spune nimic despre concedierea domnişoarei. Preferă să rămână singure. Ca două rândunele într-o colivie strâmtă, se reped de colo până colo, înăbuşite de atmosfera de minciună şi tăinuire. Se sfătuiesc dacă n-ar trebui să se ducă la domnişoara s-o întrebe, s-o convingă să rămână şi să-i spună că mama n-are dreptate. Dar le e teamă să n-o jignească. Afară de asta, le e ruşine: tot ce ştiu, au aflat pândind şi trăgând cu urechea. Trebuie să facă pe proastele, aşa cum erau cu două-trei săptămâni în urmă. Astfel, rămân singure o după-amiază nesfârşit de lungă, chibzuind şi plângând, auzind mereu aceleaşi glasuri înspăimântătoare: cel răutăcios şi neîndurător al mamei şi plânsul disperat al domnişoarei. Seara, domnişoara intră în pripă la ele şi le spune noapte bună. Copiii tremură văzând-o ieşind, ar dori mult să-i mai spună ceva. Dar iată că domnişoara, când ajunge la uşă, brusc, parcă smulsă îndărăt de acea dorinţă mută, se întoarce iarăşi. Ceva străluceşte în ochii ei, umed şi tulbure. Îmbrăţişează copiii, care încep să plângă în hohote, îi sărută încă o dată şi apoi iese în grabă.

Copiilor le curg lacrimile. Simt că asta a fost o despărţire.

— N-o s-o mai vedem! plânge una. Ai să vezi, mâine, când ne întoarcem de la şcoală, nu mai e aici.

— Să-i facem o vizită mai târziu. Atunci ne arată sigur şi copilul.

— Da, e atât de bună!

— Biata domnişoară!

Vorba sună ca un suspin pentru propria lor soartă.

— Îţi închipui cum are să fie fără ea?

— Niciodată n-am să pot suferi o altă guvernantă.

— Nici eu.

— Atât de bună cu noi ca dânsa n-are să fie niciuna, şi pe urmă…

Nu îndrăzneşte s-o spună. Dar un simţământ de feminitate inconştientă le inspiră respect pentru domnişoara, de când ştiu că ale un copil. Amândouă se gândesc mereu la asta şi acum nu din curiozitate copilărească, ci profund impresionate şi compătimitoare.

— Tu, zice una, ascultă!

— Da.

— Ştii, aş mai vrea să-i fac o plăcere domnişoarei înainte de plecare. Ca să ştie c-o iubim şi că nu suntem ca mama. Vrei?

— Mai întrebi?

— M-am gândit că îi plăceau mult garoafele albe, şi atunci, ştii, mă gândesc că mâine dimineaţă, înainte de a ne duce la şcoală, să-i cumpărăm câteva şi să i le punem în odaie.

— Dar când?

— La prânz.

— Până atunci, sigur că a şi plecat. Ştii ce? Mai bine mă reped dimineaţa devreme de tot şi le aduc repede, fără să observe nimeni, şi pe urmă i le ducem în odaie.

— Da, şi ne sculăm dis-de-dimineaţă.

Iau puşculiţele şi scutură din ele cinstit toţi banii. Sunt iar mai vesele, de când ştiu că au să-i mai poată arăta domnişoarei iubirea lor mută şi devotată.

Se scoală foarte devreme. În mâini uşor tremurânde ţin nişte garoafe frumoase şi învoalte. Dar când bat la uşă nu le răspunde nimeni. Cred că domnişoara mai doarme şi se strecoară încetişor înăuntru. Dar odaia e goală, patul neatins. Totul e risipit în dezordine; pe faţa de masă de culoare închisă lucesc câteva scrisori. Fetele se sperie. Ce s-a întâmplat?

— Intru la mama! zice cu hotărâre cea mare.

Şi dârză, cu ochii întunecaţi, fără nicio frică, stă ţeapănă în faţa mamei. Întreabă:

— Unde-i domnişoara noastră?

— O fi în odaia ei, răspunde, foarte mirată, mama.

— Odaia e goală, patul neatins. Trebuie să fi plecat de aseară. De ce nu ni s-a spus nimic?

Mama nu bagă de loc de seamă tonul mânios şi sfidător. Păleşte şi se duce înăuntru la tata, care dă fuga în odaia domnişoarei.

El stă mult acolo. Cu ochii furioşi şi neclintiţi, fata îşi supraveghează mama, care pare tare emoţionata şi nu cutează să-i întâlnească privirea.

Atunci se întoarce tatăl. Obrazul îi e pământiu, în mână ţine o scrisoare. Intră cu mama în odaie, unde vorbesc pe şoptite. Copiii stau afară şi deodată nu mai îndrăznesc să asculte la uşă. Le e frică de mânia tatii, care arată cum nu-l mai văzuseră vreodată.

Mama iese din odaie, cu ochii plânşi şi cu privirea rătăcită. Copiii o întâmpină mânaţi de spaimă şi vor s-o întrebe iar. Dar dânsa zice aspru:

— Plecaţi odată la şcoală, s-a făcut târziu.

Şi copiii trebuie să plece. Ca în vis stau acolo patru-cinci ceasuri, printre alţi copii, dar nu aud niciun cuvânt. Ca fulgerul se reped acasă.

Acolo totul e ca de obicei, doar un gând îngrozitor parcă a pus stăpânire pe toată lumea. Nimeni nu vorbeşte, toţi însă, până şi servitorii, au priviri ciudate. Mama le iese copiilor în cale. Pare să se fi pregătit să le spună ceva. Începe:

— Copii, domnişoara voastră nu mai vine, a…

Însă nu are curajul să sfârşească. Atât de scânteietori, de ameninţători, de primejdioşi sunt ochii celor doi copii ţintiţi în ai ei, încât nu îndrăzneşte să le toarne o minciună. Se întoarce, pleacă, fuge în odaia ei. După-masă apare deodată Otto. A fost chemat, scrisoarea era pentru dânsul. Şi el e palid. Umblă de colo până acolo, zăpăcit. Nimeni nu-i vorbeşte. Toţi îl ocolesc. Le vede pe cele două fete ghemuite într-un colţ şi vrea să le zică bună ziua.

— Nu mă atinge! spune una, cutremurându-se de scârbă.

Cealaltă scuipă spre el. Câtăva vreme, Otto mai umblă de colo până colo, stingherit şi intimidat. Apoi dispare.

Nimeni nu stă de vorbă cu fetele. Nici ele nu schimbă una cu alta vreun cuvânt. Palide şi înspăimântate, fără astâmpăr, ca nişte animale în cuşcă, rătăcesc prin odăi, se întâlnesc într-una. Se privesc în ochii plânşi şi nu rostesc nicio vorbă. Acum ştiu totul. Ştiu că au fost minţite, că toţi oamenii pot fi răi şi josnici. Nu-şi mai iubesc părinţii, nu mai cred în ei. Ştiu că nu vor mai putea avea încredere în nimeni şi că întreaga povară a unei vieţi aprige va apăsa pe umerii lor şubrezi. Din tihna voioasă a copilăriei, s-au prăvălit într-o prăpastie. Încă nu pot înţelege toată grozăvia care s-a întâmplat în preajma lor, însă gândul le e înecat în ea şi ameninţă să le sugrume. O aprindere înfrigurată le arde obrajii, privirea le e răutăcioasă şi întărâtată. Ca dârdâind de frig în singurătatea lor, rătăcesc de colo până colo. Nimeni nu îndrăzneşte să le vorbească, nici măcar părinţii, atât de crunt se uită la oricine, iar necontenitul lor umblet oglindeşte zbuciumul ce clocoteşte într-însele. Deşi nu-şi vorbesc, o învoială înfricoşătoare le leagă. Tăcerea, o tăcere de nepătruns şi de neclintit, durerea mută şi perfidă, fără ţipete şi fără lacrimi, le face străine şi primejdioase tuturor. Nimeni nu se apropie de ele, drumul spre sufletul lor este închis, poate pentru ani de zile. Toţi din jur simt că ele sunt duşmanul, duşmanul neînduplecat, ce nu mai poate ierta. Căci de o zi au încetat a mai fi copii.

În acea după-amiază au îmbătrânit cu mulţi ani. Abia seara, singure în întunericul odăii, se deşteaptă în ele groaza copilărească, groaza de singurătate, de imaginile moartei, o teamă care presimte lucruri vagi. În zăpăceala care-i cuprinsese pe toţi din casă, odaia lor rămăsese neîncălzită. Se ghemuiesc zgribulite în acelaşi pat, se cuprind strâns, cu braţe slabe de copil şi-şi lipesc trupurile subţiri, încă neîmbobocite, ca şi cum ar căuta ajutor împotriva fricii. Încă nu îndrăznesc să vorbească una cu alta. În cele din urmă, mezina izbucneşte în hohote de plâns, şi cealaltă plânge cu disperare împreună cu ea. Plâng strâns îmbrăţişate, îşi scaldă obrajii în lacrimile, la început timide, apoi curgând şiroaie, fiecare izbită de hohotele celeilalte şi înapoindu-le înfrigurată. 

Amândouă sunt o singură durere, un singur trup zguduit de suspine în întuneric. Nu mai plâng din pricina domnişoarei sau a părinţilor, pierduţi pentru ele, ci o groază năprasnică le înfioară, o teamă de toate câte vor veni din acea lume necunoscută, în care astăzi au aruncat întâia privire înfricoşată. Le e teamă de viaţa în care intră, de viaţa care le stă în faţă. Sumbră şi ameninţătoare, ca o pădure întunecoasă pe care trebuie s-o străbată. Simţământul lor de frică se întunecă încet, începe să fie vis, încet-încet suspinele se potolesc. Răsuflarea lor se îmbină blând. Ca adineaori lacrimile. În sfârşit, adorm.
Stefan Zweig