Portretul lui Dorian Gray(3)

CapitolulIII

În ziua următoare, la ora douăsprezece şi jumătate, lordul Henry Wotton s-a dus agale din strada Curzon spre strada Albany pentru a-i face o vizită unchiului său, lordul Fermor, un celibatar cordial, deşi cam colţos, pe care lumea îl socotea egoist pentru că nu scotea niciun beneficiu de pe urma lui, dar societatea vedea în el un ins generos pe motivul că-i hrănea pe cei care îl amuzau. Tatăl lui fusese ambasadorul nostru la Madrid, pe vremea cînd Isabella era tînără, iar la Prim (*) nu se gîndea nimeni, dar se retrăsese din serviciul diplomatic într-un moment de iritare provocat de faptul că nu i se oferise Ambasada din Paris, un post pe care el considera că-l merită pe deplin datorită originii sale, indolenţei, englezei impecabile a comunicatelor diplomatice şi pasiunii excesive pentru plăcere. 

     Fiul, care fusese secretarul tatălui, demisionase împreună cu şeful lui, prosteşte într-un fel, cum gîndea el în acea clipă şi, intrînd la cîteva luni după aceea în posesia titlului, se pusese temeinic pe studierea măreţei arte aristocratice de a nu face absolut nimic. Avea două case mari în oraş, dar prefera să locuiască în apartamente închiriate, pentru că era mai puţin complicat, şi lua masa la club. Dădea ceva atenţie administrării minelor din Midland şi se scuza pentru interesul faţă de această industrie murdară invocînd faptul că unul dintre avantajele de a avea cărbune era că acesta îi permite unui gentleman să fie decent şi să ardă lemne în propriul şemineu. În politică era Tory, cu excepţia perioadelor în care partidul se afla la putere, timp în care îi înjura deschis, spunînd că sunt o haită de Radicali. Era erou în ochii valetului său, care-l teroriza, şi o adevărată teroare pentru cunoscuţi, pe care îi teroriza la rîndu-i. Doar Anglia putea naşte un asemenea om, iar el spunea mereu că ţara se duce de rîpă. 

       Principiile lui erau învechite, dar erau o mulţime de lucruri de spus în privinţa prejudecăţilor lui. Cînd lordul Henry intră în cameră, îşi găsi unchiul stînd îmbrăcat într-o haină grosolană de vînătoare, fumînd un trabuc şi bodogănind în timp ce citea un număr din The Times. 

      - Ei, Harry, spuse bătrînul domn, ce te aduce aici atît de devreme? Credeam că voi, dandy, nu vă treziţi înainte de ora două şi nu vă arătaţi înainte de ora cinci. 

       - Pură afecţiune de familie, te asigur, unchiule George. Vreau să obţin ceva de la tine. 

       - Bani, bănuiesc, spuse lordul Fermor, strîmbîndu-se iritat. Ei bine, stai jos şi povesteşte-mi. Tinerii din vremea de azi îşi imaginează că banii sunt totul. 

       - Da, murmură lordul Henry, aranjîndu-şi butoniera de la haină, şi atunci cînd îmbătrînesc îşi dau seama. Dar nu vreau bani. Numai cei care-şi plătesc notele de plată au nevoie de bani, unchiule George, iar eu nu mi le plătesc niciodată. Creditul este capitalul fiului mai mic, şi se trăieşte splendid din el. În afară de asta, întotdeauna tratez cu oamenii de afaceri ai lui Dartmoor şi, drept urmare, nu mă pisează. Ce vreau eu sunt nişte informaţii, desigur, nu nişte informaţii utile - evident, nişte informaţii inutile. 

       - Ei bine, îţi pot spune tot ce se află în Bluebook, Harry, deşi inşii aceştia scriu acolo o mulţime de absurdităţi. Pe vremea cînd eram în diplomaţie, lucrurile stăteau mai bine. Acum aud că îi acceptă prin examen. La ce te poţi aştepta? Examenele, domnule, sunt pure farse, de la un capăt la altul. Dacă eşti gentleman, ştii suficient, dacă nu eşti, ce ştii nu-ţi face decît rău. 

      - Domnul Dorian Gray nu apare în Bluebook, unchiule George, spuse lordul Henry languros.

      - Domnul Dorian Gray? Cine e? Întrebă domnul Fermor, răsucindu-şi sprîncenele albe,  stufoase.

- Iată ce am reuşit să aflu, unchiule George. El este ultimul din nepoţii lordului Kelso. Mama lui era o Devereux, lady Margaret Devereux. Aş vrea să-mi spui cîte ceva despre mama lui. Cum arăta? Cu cine s-a măritat? În tinereţe i-ai cunoscut pe toţi aproape şi probabil că ai cunoscut-o şi pe ea. Domnul Gray mă interesează mult acum. Abia l-am cunoscut.

- Nepotul lui Kelso! Răspunse ca un ecou bătrînul domn. Nepotul lui Kelso!... Desigur... I-am cunoscut mama îndeaproape - cred că am fost la botezul ei. Era o fată de o frumuseţe nemaiîntîlnită, această Margaret Devereux, şi i-a înnebunit de furie pe toţi cînd a fugit cu un tînăr fără un ban, un nimeni, domnule, un subaltern dintr-un regiment de artilerie sau ceva de genul acesta. Sigur, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Sărmanul de el a fost ucis într-un duel la Spania, la cîteva luni după căsătorie. Circula o poveste urîtă în legătură cu asta. Se spunea că Kelso l-a pus pe un aventurier ticălos, o brută belgiană, să-i insulte ginerele în public - l-a plătit, domnule, să facă acest lucru, şi individul a băgat sabia în el de parcă ar fi fost un porumbel bun de fript. Toată afacerea a fost muşamalizată; dar, pe legea mea, o bună bucată de timp Kelso a luat de unul singur masa la club. Mi s-a spus că şi-a adus fata înapoi dar ca nu a mai vorbit niciodată cu el. O, da, a fost o afacere murdară. Şi fata a murit, a murit la un an după aceea. Deci a lăsat un fiu? Uitasem acest lucru. Cum e băiatul? Dacă seamănă cu maică-sa probabil că este un tip arătos.

-  Da, este foarte arătos, consimţi lordul Henry.

-  Sper că va cădea pe mâini bune, continuă bătrînul. Probabil că-l aşteaptă o grămadă de bani, dacă Kelso a făcut ce trebuie. Şi mama lui avea bani. Întreaga proprietate Selby i-a revenit ei de pe urma bunicului. Bunicul îl ura pe Kelso, îl socotea un meschin. Şi el era la fel. A venit odată la Madrid cînd mă aflam acolo. Pe legea mea, mi-a fost ruşine cu el. Regina mă tot întreba despre nobilul englez care se certa mereu cu birjarii pentru bani. A fost o întreagă poveste la vremea aceia. N-am îndrăznit să-mi arăt faţa la Curte o lună întreagă. Sper că şi-a tratat nepotul mai bine decît îşi trata birjarii.

-   Nu ştiu asta, răspunse lordul Henry. Îmi închipui că băiatul e înstărit. Nu are încă vîrsta de a intra în posesiunea proprietăţilor. Are Selby, asta ştiu. Aşa mi-a spus. Şi...mama lui a fost foarte frumoasă?

-  Margaret Devereux a fost una dintre cele mai încîntătoare fiinţe pe care le-am văzut vreodată. Ce naiba a făcut-o să se poarte cum s-a purtat, n-am înţeles niciodată. Putea să se mărite cu oricine dorea. Carlington era înnebunit după ea. Totuşi, era romantică. Toate femeile din familie erau aşa. Bărbaţii erau de calitate proastă, dar, pe legea mea femeile erau minunate. Carlington a umblat în genunchi după ea. Singur mi-a spus-o. Ea a rîs de el; şi pe vremea aceea nu era nimeni în Londra care să nu umble după el. Apropo, Harry, dacă tot vorbim despre căsătorii prosteşti, ce este toată farsa asta despre care mi-a vorbit taică-tău, cu Dartmoor care doreşte să se însoare cu o americancă? Nu sunt englezoaicele suficient de bune pentru el?

-  Acum e la modă să te însori cu americance, unchiule George.

-  Voi fi de partea englezoaicelor împotriva lumii întregi, Harry, spuse lordul Fermor, bătînd cu pumnul în masă.

-   Se pariază pe americance.

-   Mi s-a spus că nu sunt rezistente, murmură unchiul lui.

-  O logodnă lungă le epuizează, dar sunt imbatabile la cursa cu obstacole. Prind totul din zbor. Nu cred că Dartmoor are vreo şansă.

-  Cine sunt părintii ei? Mormăi bătrînul domn. Are părinţi? Lordul Henry dădu din cap.

-  Americancele sunt la fel de iscusite în a-şi ascunde părinţii, cum sunt şi englezoaicele în a­-şi ascunde trecutul, spuse el şi se ridică să plece.

-   Presupun că se ocupă cu ambalarea cărnii de porc.

-  Sper, unchiule George, de dragul lui Dartmoor. Mi s-a spus că în America ambalarea cărnii de porc e cea mai profitabilă dintre profesiuni, după politică.

-   E drăguţă?

-  Se poartă de parcă ar fi frumoasă. Majoritatea americancelor fac aşa. Acesta e secretul farmecului lor.

-  De ce nu pot americancele să stea la ele acasă? Ni se spune mereu că acolo este un Paradis pentru femei.

- Aşa şi este. Acesta e motivul pentru care, asemenea Evei, sunt extrem de nerăbdătoare să plece de-acolo, spuse lordul Henry. La revedere, unchiule George. Voi întîrzia la prînz, dacă mai stau mult. Îţi mulţumesc pentru informaţii, întotdeauna îmi place să ştiu totul despre noii mei prieteni şi nimic despre cei vechi.

-  Unde iei prînzul, Harry?

- La mătuşa Agatha. M-am autoinvitat acolo împreună cu domnul Gray. El este cel mai recent protege al ei.

-  Hm! Spune-i mătuşii Agatha să nu mă mai deranjeze cu afacerile ei caritabile. Sunt sătul de ele. Bătrînica asta crede că n-am altceva de făcut decît să scriu cecuri pentru maniile ei prosteşti.

    -  Bine, unchiule George, îi voi spune, dar nu va avea niciun efect. Filantropii îşi pierd întreg simţul umanitar. Este trăsătura lor distinctivă.

Bătrînul domn mîrîi aprobator şi-şi sună servitorul. Lordul Henry trecu de arcada joasă şi o luă pe strada Burlington, îndreptîndu-şi paşii spre Berkeley Square. Aceasta era deci povestea părinţilor lui Dorian Gray. Chiar aşa cum îi fusese spusă, fără nicio înfloritură, îl stimulase prin nota ei de poveste de dragoste ciudată, aproape modernă. O femeie frumoasă riscînd totul pentru o pasiune nebunească. Cîteva săptămîni de fericire, brusc întrerupte de o crimă perfidă, odioasă. Luni de agonie mută şi apoi un copil născut în chinuri. Mama răpită de moarte şi băiatul lăsat în voia singurătăţii şi tiraniei unui bătrîn fără inimă. Da, Dorian Gray avea o istorie interesantă, îi dădea o oarecare prestanţă baiatului, îl făcea să fie mai fără cusur. Cum ar veni, în spatele fiecărei trăsături desăvîrşite se afla ceva tragic. Lumi întregi trebuie să se canonească pentru a face să înflorească cea mai neînsemnată... Şi cît de încîntător fusese la cină, seara trecută cînd, cu ochi speriaţi şi buze întredeschise de o plăcere înspăimîntată, stătuse în faţa lui la club, iar lumînările roşii împurpuraseră mai intens minunea pe cale să se trezească de pe faţa lui. A vorbi cu el era ca şi cum ai cînta la o vioară de mare preţ, răspundea la fiecare atingere şi freamăt al arcuşului... Era ceva extrem de captivant în clipele acelea în care îşi exercita influenţa asupra lui. Nicio altă acţiune nu-i semăna. Să-ţi proiectezi sufletul într-o formă graţioasă şi să-l laşi să adaste acolo o clipă, să-ţi auzi propriile opinii intelectuale întorcîndu-se în ecou, îmbogăţite cu toată muzica pasiunii şi tinereţii, să-ţi treci temperamentul în celălalt ca şi cum ar fi un fluid subtil sau un ciudat parfum - era o adevărată bucurie în toate astea, poate cea mai deplină bucurie care ne-a rămas într-o epocă atît de limitată şi vulgară ca a noastră, o epocă brutal de carnală în plăceri şi brutal de banală în scopuri... Era un exemplar minunat, băiatul ăsta, pe care dintr-o întîmplare curioasă îl întâlnise în atelierul lui Basil - putea fi modelat, putea deveni un exemplar minunat, oricum. Avea graţie, puritatea imaculată a adolescenţei şi frumuseţea pe care doar anticele marmuri greceşti ne-o mai păstrează. Puteai face orice din el, îl puteai face să fie Titan sau jucărie. Ce păcat că o asemenea frumuseţe era sortită ofilirii!

Şi Basil? Cît de interesant era el dintr-un anume punct de vedere psihologic! Noua manieră în artă, un mod proaspăt de a privi viaţa sugerată atît de straniu de simpla prezenţă vizibilă a cuiva care era total inconştient de toate acestea; spiritul tăcut care sălăşluia în obscuritatea pădurii şi mergea nevăzut în cîmp, arătîndu-se brusc asemenea unei driade, netemător, pentru că în sufletul lui, a celui care o căuta, se trezise acea viziune minunată, singura căreia i se revelau cele minunate — simple forme si modele ale lucrurilor în devenire, cum s-ar spune, rafinate şi cîştigînd un fel de valoare simbolică, de parcă ele însele ar fi fost modele ale unei forme desăvărşite a cărei umbre o făceau reală: cît de straniu era totul! Îşi aminti că a mai existat ceva de acest gen în istorie. Oare nu Platon, acel artist al gîndirii, a fost primul care a analizat-o? Oare nu Buonarroti a cioplit-o în marmurile colorate ale ritmului unui sonet? Dar să apară în secolul nostru - asta era într-adevăr ceva ciudat... Da, va încerca să fie pentru Dorian Gray ceea ce, fără să ştie, băiatul era pentru pictorul care închipuise acel portret minunat. Va încerca să-l domine - chiar reuşise să o facă pe jumătate. Va face astfel ca acel spirit minunat să-i aparţină. Era ceva fascinant în acest fiu al iubirii şi Morţii. Brusc se opri şi se uită în sus, la case. Îşi dădu seama că trecuse demult de casa mătuşii lui şi, zîmbind în sine, se întoarse. Cînd intră în holul oarecum întunecat, majordomul îi spuse că lumea se aşezase deja la masă. Îi dădu unuia dintre valeţi pălăria şi bastonul şi intră în sufragerie.

-  Ca de obicei, întîrzii, Harry, spuse mătuşa lui, scuturîndu-şi capul.

     El inventă o scuză oarecare şi, aşezîndu-se în locul liber de lîngă ea, privi în jur să vadă cine este acolo. Dorian se înclină timid de la locul lui din capul mesei, iar pe faţă îi trecu rapid o undă de plăcere. În partea opusă era ducesa de Harley, o doamnă de o calitate şi de o stăpînire de sine admirabile, apreciate de toţi cei care o cunoşteau. Avea o statură impozantă, trăsătură ce la femeile care nu sunt ducese e descrisă de comentatorii contemporani drept corpolenţă. La dreapta ei stătea sir Thomas Burdon, un membru Radical al Parlamentului, care în viaţa publică îşi urma liderul, iar în viaţa particulară îi urma pe cei mai buni dintre bucătarii lui, cinînd cu Tory şi gîndind alături de Liberali după o regulă înţeleaptă şi bine cunoscută. Poziţia din stînga ei era ocupată de domnul Erskine de Treadley,un bătrîn domn cu un farmec şi o cultură solide, care, totuşi, căzuse pradă viciului tăcerii pentru că, aşa cum îi spusese odată lui lady Agatha, spusese tot ce avea de spus înainte de treizeci de ani. Vecina lui de masă era doamna Vandeleur, una dintre cele mai vechi prietene ale mătuşii lui, o sfîntă printre femei, dar totodată atît de groaznic îmbrăcată încît îţi amintea de o carte de rugăciuni prost legată. Din fericire pentru el, de cealaltă parte era lordul Faudel, o mediocritate inteligentă de vîrstă mijlocie, la fel de sterp ca o declaraţie ministerială în Camera Comunelor, cu care ea conversa în acel mod extrem de serios - ceea ce era una dintre greşelile de neiertat, cum a remarcat el odată, în care cad oamenii cu adevărat buni şi din care niciunul dintre ei nu scapă vreodată.

- Discutăm despre sărmanul Dartmoor, lord Henry, spuse ducesa, făcîndu-i un semn amabil peste masă. Credeţi că se va căsători totuşi cu această tînără fascinantă?

-  Cred că ea s-a hotărît să-l ceară în căsătorie, ducesă.

-  Ce îngrozitor! exclamă lady Agatha. Cineva ar trebui să intervină neapărat.

- Dintr-o sursă de mare încredere am aflat că tatăl ei are un magazin de textile şi mărunţişuri, spuse sir Thomas Burdon, privind dispreţuitor.

- Textile şi mărunţişuri! Ce sunt textilele şi mărunţişurile americane? spuse ea ridicîndu-şi mîina masivă a mirare şi accentuînd verbul.

- Un gen de proză americană, răspunse lordul Ilenry, luînd o porţie de vînat. Ducesa îl privi încurcată.

-   Nu-i da atenţie, draga mea, şopti lady Agatha. Niciodată nu crede ce spune.

- Cînd America a fost descoperită... spuse membrul Radical şi începu să enumere o serie de date plictisitoare. Ca toţi cei care încearcă să epuizeze un subiect, el îşi epuiză ascultătorii. Ducesa oftă şi-şi exercită privilegiul de a-l întrerupe.

- Aş vrea să nu fi fost descoperită niciodată! exclamă ea. Azi fetele noastre nu au nicio şansă. E foarte nedrept.

- Poate că America nu a fost niciodată descoperită, spuse domnul Erskine. Eu însumi aş spune că doar i s-a dat de urmă.

- Oh, dar am văzut exemplare ale locuitorilor de acolo, răspunse ducesa evaziv. Trebuie să mărturisesc că în mare parte sunt extrem de frumoşi. Şi se îmbrăcă bine. Îşi iau toate toaletele de la Paris. Aş vrea eu să-mi permit aşa ceva.

- Se spune că atunci cînd americanii buni mor se duc la Paris, chicoti sir Thomas, care avea un dulap plin de haine aruncate de la Humour.

-  Într-adevăr! Şi unde se duc americanii răi cînd mor? Întrebă ducesa.

-  Se duc în America, murmură lordul Henry. Sir Thomas se încruntă.

-  Mi-e teamă că nepotul dumneavoastră are prejudecăţi în privinţa acestei mari ţări, spuse el către lady Agatha. Am călătorit peste tot, în maşini puse la dispozitie de directori care, în asemenea chestiuni, sunt extrem de civilizaţi. Vă asigur că există o educaţie demnă de luat în seamă acolo.

-  Dar trebuie neapărat să mergem la Chicago pentru a ne educa? întrebă domnul Erskinc pe un ton plîngăreţ. Nu mă simt capabil să mă îmbarc într-o astfelde călătorie. Sir Thomas făcu un gest cu mîna.

-  Domnul Erskine de Treadly are lumea la degetul mic. Nouă, oamenilor practici, ne place să vedem lucrurile, nu să citim despre ele. Americanii sunt nişte oameni absolut interesanţi. Sunt total raţionali. Cred că aceasta e caracteristica lor. Da, domnule Erskine, sunt nişte oameni absolut raţionali. Vă asigur că americanii nu sunt absurzi deloc.

-  Ce îngrozitor! strigă lordul Henry. Pot suporta forţa brutală, dar raţiunea brutală este de nesuportat. Utilizarea ei are ceva necinstit în sine. Loveşte intelectul sub centură.

-   Nu vă înţeleg, spuse sir Thomas, devenind din ce în ce mai distant.

-   Eu vă înţeleg, lord Henry, murmură domnul Erskine zîmbind.

-   Paradoxurile, sunt foarte bune în felul în care..., se alătură baronetul.

-  A fost un paradox? întrebă domnul Erskinc. Nu aş zice. Poate că a fost. Ei bine, directia paradoxurilor coincide cu direcţia adevărurilor. Pentru a testa realitatea trebuie să o vedem mergînd pe sîrmă. Adevărurile pot fi judecate numai cînd devin acrobaţi.

-  Vai de mine! spuse lady Agatha, cum vă place să vă mai certaţi, vouă, bărbaţilor! Nu voi înţelege niciodată la ce vă referiţi. Oh, Harry, sunt cam supărată pe tine. De ce încerci să-l convingi pe domnul Dorian Gray să renunţe la East End? Te asigur că ajutorul lui ar fi de nepreţuit. Le-ar plăcea cum cîntă.

- Vreau să-mi cînte mie, strigă lordul Henry, zîmbind, şi privi înspre partea cealaltă a mesei unde surprinse o privire strălucitoarc.

-   Dar cei de la Whitechapel sunt atît de nefericiţi, continuă lady Agatha.

-  Pot simpatiza cu absolut orice, în afară de suferinţă, spuse lordul Henry, dînd din umeri. Nu pot simpatiza cu asta. E prea urîtă, prea oribilă, prea supărătoare. E ceva extrem de morbid în simpatia celor de azi faţă de durere. Ar trebui să simpatizăm cu frumuseţea, culoarea şi bucuria vieţii. Cu cît se vorbeşte mai puţin despre durerile vieţii, cu atît e mai bine.

- Totuşi, East End-ul e o problemă foarte importantă, remarcă sir Thomas, dînd din cap cu gravitate.

- Tocmai, răspunse tînărul lord. E problema sclaviei şi încercăm să o rezolvăm amuzîndu-i pe sclavi. Politicianul îl privi cu extremă atenţie.

-  Şi atunci ce schimbare propui? Întrebă el. Lordul Henry rîse.

-  Nu doresc să schimb nimic în Anglia cu excepţia vremii, răspunse el. Mă simt pe deplin mulţumit cu meditaţia filosofică. Dar, cum secolul al nouăsprezecelea a dat faliment risipind exagerat de mult pe simpatie, aş sugera să apelăm la ştiinţă să ne pună pe drumul cel bun. Avantajul emoţiilor este că ne induc în eroare, iar avantajul ştiinţei este că nu este emoţională.

- Dar avem nişte responsabilităţi atît de mari, se încumetă doamna Vandeleur cu timiditate.

-  Extrem de mari, repetă lady Agatha. LordulHenry privi spre domnul Erskine.

     - Umanitatea se ia prea mult în serios. Acesta este păcatul originar. Dacă omul cavernelor ar fi ştiut să rîdă, istoria ar fi fost alta.

- Aţi reuşit să mă liniştiţi, susură ducesa. Mereu mă simţeam vinovată că nu mă interesează de loc East End-ul cînd veneam s-o văd pe mătuşa dumneavoastră. De-acum înainte voi putea să o privesc în faţă fără să roşesc.

-  O roşeaţă uşoară vă vine foarte bine, ducesă, remarcă lordul Henry.

     -  Doar atunci cînd eşti tînăr, răspunse ea. Atunci cînd o femeie în vîrstă ca mine roşeşte este un semn rău. Ah, lord Henry, cît aş vrea să-mi spu-neţi cum să întineresc.

El stătu o clipă pe gînduri.

-  Vă amintiţi ce mare eroare aţi făcut în tinereţe, ducesă? întrebă el privind-o peste masă.

-  O mulţime, mă tem, strigă ea.

-  Atunci faceţi-le din nou, spuse el cu gravitate. Pentru a-ţi recîştiga tinereţea trebuie doar să-ţi repeţi nebuniile.

-  Încăntîtoare teorie! exclamă ea. Trebuie să o pun în practică.

- O teorie periculoasă! veni replica pe de buzele strînse ale lui sir Thomas. Lady Agatha dădu din cap, dar nu se putu abiţne să nu se amuze. Domnul Erskine ascultă.

     - Da, continuă lordul Henry , acesta e unul dintre marile secrete ale vieţii. Azi cei mai mulţi oameni mor dintr-un soi de bun-simţ înfiorător şi descoperă atunci cînd e prea târziu că singurele lucruri pe care nu le regretă sunt greşelile comise.

Un hohot de rîs făcu înconjurul mesei. Se juca cu ideea şi o continua cu obstinaţie; o zvîrlea în aer şi o transforma, o lăsa să-i scape şi o prindea din nou, o făcea să iradieze de fantezie şi îi dădea apoi aripi de paradox. Elogiul nebuniei, cum îl continua el, se avînta, devenind filosofie, iar Filosofia însăşi întinerea şi, surprinzînd muzica nebunească a plăcerii, purtînd straiul pătat de vin şi coroana de iederă, dansa asemenea unei bacante pe colinele vieţii şi-şi bătea joc de greoiul Silenus pentru că este atît de grav. Faptele fugeau din faţa ei asemenea vietăţilor pădurene speriate. Picioarele ei albe călcau imensa storcătoare, unde stă înţeleptul Omar, pînă cînd sucul de struguri clocotitor se ridica în jurul picioarelor ei goale în valuri de purpură înspumată, sau se strecura ca spuma roşie peste marginile negre, înclinate şi picurînde ale ciubărului negru. Era o improvizaţie extraordinară. Simţea că ochii lui Dorian Gray sunt fixaţi asupra lui şi conştiinţa faptului că în acel public exista cineva a cărui fire dorea s-o fascineze părea că-i dăruie ascuţime spiritului şi culoare imaginaţiei. Era sclipitor, fantastic, iresponsabil. Îşi fermeca ascultătorii care îi urmau fluierul rîzînd. Dorian Gray nu-şi lua ochii de pe el, ci sta ca vrăjit, cu zîmbete care i se perindau necontenit pe buze şi o nedumerire din ce în ce mai intensă în ochii a căror culoare se întuneca. În final, îmbrăcată în costumul epocii, Realitatea intră în cameră sub forma servitorului pentru a-i spune ducesei că trăsura o aşteaptă. Îşi frînse mîinile a disperare.

     - Ce neplăcut! strigă ea.Trebuie să plec. Trebuie să trec pe la club să-l iau pe bărbatul meu la o întrunire ridicolă la Willis's Rooms, unde va prezida. Dacă întîrzii, mai mult ca sigur că se va înfuria şi nu-mi permit să fac faţă unei scene sub pălăria asta. E mult prea fragilă. Un cuvînt aspru ar distruge-o. Nu, trebuie să plec, dragă Agatha. La revedere, lord Henry, sunteţi o persoană încăntîtoare şi teribil de demoralizantă. Nu prea ştiu ce să spun despre părerile dumneavoastră. Trebuie să veniţi şi să cinaţi cu noi într-o seară. Marţi? Nu aveţi niciun angajament marţi?

-  De dragul dumneavoastră aş renunţa la oricine, ducesă, spuse lordul Henry, înclinîndu-se.

-  Ah! Sunteţi foarte amabil, dar gresiţi totodată, spuse ea. Nu uitaţi deci să veniţi. Ducesa ieşi din cameră păşind maiestuos, urmată de lady Agatha şi de celelalte doamne.

Cînd lordul Henry reveni la locul lui, domnul Erskine se deplasă şi, luînd un scaun din preajmă, îşi puse mîina pe braţul lui.

-  Vorbeşti ca la carte, spuse el, de ce nu scrii una?

-  Îmi place prea mult să citesc cărţi pentru a da atenţie scrierii, domnule Erskine. Mi-ar plăcea, într-adevăr, să scriu un roman, un roman care să fie tot atît de frumos şi ireal ca un covor persan. Dar în Anglia nu există public decît pentru ziare, abecedare şi enciclopedii. Din toate popoarele lumii, englezii au o sensibilitate redusă în ceea ce priveşte frumuseţea literaturii.

-  Teamă mi-e că ai dreptate, răspunse domnul Erskine. Eu însumi am avut ambiţii literare, dar am renunţat la ele de mult. Şi acum, dragă prietene, dacă îmi dai voie să te numesc astfel, pot să te întreb dacă într-adevăr crezi în ceea ce ne-ai spus la prînz?

-  Nu ţin minte ce-am spus, zîmbi lordul Henry, A fost chiar atît de rău?

-  Foarte rău, te asigur. De fapt cred că eşti extrem de periculos şi, dacă i se întîmplă ceva dragei noastre ducese, pe tine te vom considera responsabil pentru tot. Dar aş vrea să discut cu tine despre viaţă. Generaţia mea este destul de plicticoasă. Într-o zi, cînd te vei sătura de Londra, vino la Treadley şi descrie-mi filosofia plăcerii la un pahar cu vin de Burgundia al cărui fericit posesor sunt.

- Voi fi încăntat, o vizită la Treadley ar fi un imens privilegiu. Există acolo o gazdă perfectă şi o bibliotecă perfectă.

-  Nu veţi face decît să le desăvărşiţi, răspunse bătrînul domn, făcînd o plecăciune curtenitoare. Şi acum trebuie să-mi iau la revedere de la minunata dumneavoastră mătuşă. Sunt aşteptat la Athenaeum. Este ora la care acolo se doarme.

-  Toţi dorm, domnule Erskine?

-  Patruzeci de domni în patruzeci de fotolii. Exersăm în vederea înfiintării unei Academii Engleze de Litere. Lordul Henry rîse şi se ridică în picioare.

-  Eu mă voi duce în Park, strigă el.

Cînd ieşi pe uşă, Dorian Gray îi atinse braţul.

      -  Permiteţi-mi să vin cu dumneavoastră, murmură el.

-  Dar credeam că i-aţi promis lui Basil Hallward că vă veţi duce să-l vedeţi, răspunse lordul Henry,

-  Aş prefera să vin cu dumneavoastră; da, simt că trebuie să vin cu dumneavoastră. Daţi-mi voie, vă rog insistent. Şi trebuie să-mi promiteţi că-mi veţi vorbi tot timpul! Nimeni nu vorbeşte atît de minunat ca dumneavoastră. 

- Ah, cred că am vorbit suficient pentru ziua de azi, spuse lordul Henry zîmbind. Tot ce vreau să fac acum este să contemplu viaţa. Puteţi veni să o contemplaţi alături de mine, dacă vă interesează.

---

(*)  Juan Prim (1814-1870) — general spaniol, conducătorul unei mişcări care, în 1868, a detronat-o pe Isabella a II-a. A fost ministru de Război sub Serrano, manifestîndu-se apoi dictatorial. A murit asasinat.