Aventurile lui Tom Sawyer(3)

CAPITOLUL III

Tom se înfăţişă înaintea mătuşii Polly, care şedea în faţa unei ferestre deschise, într-o cameră prietenoasă din fundul casei — un fel de dormitor, sufragerie şi bibliotecă în acelaşi timp. Aerul înmiresmat al verii, liniştea îmbietoare la odihnă, parfumul florilor şi zumzetul monoton al albinelor o făcuseră, pe mătuşă să aţipească. Moţăia cu andrelele în mână; motanul îi ţinea de urât, dar şi el adormise în poală. Ca să nu-i pice ochelarii, şi-i proptise pe tâmple, printre şuviţele sure. Era încredinţată că Tom o zbughise de mult de la treabă şi se minună când îl văzu predându-se iar puterii ei, cu atâta semeţie.

           -       Mătuşă, acu' îmi dai voie să mă duc să mă joc?

-      Cum, aşa repede? Cât ai făcut până acu'?

-      Tot gardul, mătuşica.

-       Tom, nu minţi! Toate ca toate, dar minciuna n-o înghit!

-        Nu te mint, tuşă, zău că-i gata tot!

           Mătuşii Polly nu-i prea venea să creadă. Se duse să vadă cu ochii ei. S-ar fi mulţumit să se dovedească adevărat măcar şi un sfert din ce-i spusese Tom. Dar care nu-i fu mirarea când văzu gardul spoit tot, cu grijă, strat peste strat, ba încă şi împodobit cu un brâu. Parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor.

-  Ei comedie! exclamă ea... N-am încotro, trebuie să recunosc că ştii să munceşti când vrei, băiete! Apoi coborî preţul laudei, adăugând: Da' tare rar vrei, ce să zic!... Hai, du-te la joacă; să nu uiţi însă să te întorci săptămâna asta, diavole, că de nu, îţi pun pielea pe băţ!

Era atât de copleşită de măreaţa lui ispravă, încât merse cu el la cămară şi-i alese un măr de soi. I-l dete împreună cu o predică despre însemnătatea şi gustul sporit al unui lucru bun, dobândit nu prin păcat, ci prin cuviincioasă osteneală. Pe când încheia cu o frumoasă înfloritură în stil biblic, Tom şterpeli o gogoaşă.

Apoi se strecură afară şi-l văzu pe Sid, care tocmai urca scara ce ducea la odăile de sus. Puse mâna pe nişte bulgări de pământ şi zvârr! cu ei în Sid. Până ce mătuşa Polly, luată prin surprindere, să-şi vină în fire şi să se grăbească a sări într-ajutor, vreo şase-şapte bulgări îşi nimeriseră ţinta, iar Tom o şi zbughise peste gard, făcându-se nevăzut. Sigur că exista şi o poartă, dar Tom era de obicei prea grăbit pentru a o folosi. Se simţea cu inima împăcată, acum că se răfuise cu Sid, care îi arătase mătuşii aţa neagră şi-l băgase în bucluc.

Ocoli cu băgare de seamă casele de la drum şi ajunse într-o ulicioară noroioasă, care trecea prin dosul grajdului mătuşii. Trecu dincolo de zona periculoasă în care putea fi prins şi pedepsit. Se îndreptă spre piaţa publică a târgului, unde două „armate" de băieţi aveau întâlnire pentru a-şi măsura forţele, conform unei înţelegeri prealabile. Tom era generalul-comandant al uneia din oşti, Joe Harper (prietenul său cel mai bun) era căpetenia celeilalte. Aceşti doi mari comandanţi de oaste nu se înjoseau să ia ei înşişi parte la luptă, asta era treaba răcanilor; aşezaţi pe o movilă, conduceau amîndoi operaţiile, transmiţând ordine prin aghiotanţi. Oastea lui Tom cuceri o mare victorie, după o luptă îndelungată şi aprigă. Apoi se numărară morţii, se făcu schimb de prizonieri şi se căzu de acord asupra condiţiilor conflictului următor, stabilindu-se şi ziua bătăliei ce devenea necesară, după care oştile se aliniară şi părăsiră încolonate câmpul de bătaie, iar Tom se îndreptă singur spre casă.

Trecând pe lângă locuinţa lui Jeff Thatcher, văzu în grădină o fetiţă necunoscută, o fiinţă drăgălaşă, mică, cu ochi albaştri şi părul bălai împletit în două coade lungi; purta o rochie albă de vară şi pantalonaşi lungi, brodaţi. Proaspăt încununatul erou căzu învins fără să fi tras un singur foc. O oarecare Amy Lawrence îi pieri din inimă, fără a lăsa în urmă nici umbra unei amintiri. Crezuse c-o iubeşte la nebunie, îşi închipuise că o adoră, şi iată că nu fusese decât un capriciu. Îi trebuiseră luni întregi ca s-o cucerească; nu era decât o săptămînă de când i se destăinuise şi ea. Timp de şapte zile, numai şapte zile, fusese cel mai fericit şi cel mai mândru băiat din lume, şi iată că într-o singură clipă ea îi ieşise din inimă, ca un oaspe întâmplător, a cărui vizită a luat sfârşit.

Sorbi din ochi, în taină, pe acest idol nou, până băgă de seamă că şi ea îl văzuse; atunci prefăcându-se că n-o vede, începu să facă fel de fel de giumbuşlucuri, ca să-i câştige admiraţia. Se maimuţări aşa un timp, dar în toiul unor acrobaţii primejdioase, trăgând cu coada ochiului spre fetiţă, văzu că se îndrepta nepăsătoare spre casă. Tom făcu câţiva paşi şi se sprijini mâhnit de gard, nădăjduind că fata va mai zăbovi un pic. Ea se opri o clipă pe trepte, apoi păşi spre uşă. Când puse piciorul pe prag, Tom scoase un suspin adânc. Dar îndată faţa i se lumină căci, o clipă înainte de a dispare, ea aruncă o pansea peste gard. Băiatul alergă roată, până la un pas-doi de floare, se opri punând mâna streaşină la ochi şi privi în josul străzii, ca şi cum s-ar fi petrecut acolo ceva interesant. Apoi culese de pe jos un pai şi căută să-l ţină în echilibru pe nas, lăsându-şi capul pe spate. Şi tot mişcându-se aşa când într-o parte, când într-alta, adânc cufundat, chipurile în exerciţiile acestea, se apropia întruna, pieziş, de pansea, până ce picioru-i desculţ atinse floarea şi degetele-i încârligate o înhăţară; atunci se depărtă, ţopăind într-un picior, şi, ţinând strâns comoara, dispăru după colţ, dar numai un minut, cât îi trebui ca să vâre floarea înăuntrul surtucului, lângă inimă, sau poate lângă stomac - nu se prea pricepea la anatomie şi nici nu făcea caz de asemenea mici deosebiri. Apoi se înapoie şi zăbovi pe lângă gard până se înseră, tot făcând la giumbuşlucuri, ca şi mai înainte, deşi fata nu se mai arătă deloc. Tom se mângâia întrucâtva cu gândul că între timp s-o fi apropiat de vreo fereastră şi o fi băgat de seamă cum îşi da el osteneală să-i placă. În cele din urmă, desprinzându-se eu greu de lângă gard, o porni spre casă, cu capul roi de visuri şi închipuiri.

În tot timpul cinei fu atât de vesel şi neastâmpărat, încât mătuşă-sa se întreba: „Ce-o fi cu băiatul?" Îi trase o săpuneală zdravănă că zvârlise cu bulgări în Sid, dar lui nici nu-i păsa. Încercă să şterpelească o bucată de zahăr chiar de sub nasul mătuşii, care îl plesni peste mână.

-      Pe Sid nu-l baţi, tuşă, când ia zahăr—se jelui Tom.

-     Fiindcă Sid e băiat cuminte şi nu mă chinuie ca tine. De n-aş fi cu ochii pe tine, tu toată ziua ai ronţăi la zahăr.

Apoi, mătuşa intră în bucătărie, şi Sid, fericit că el nu era supus pedepsei, întinse mâna spre chiseaua cu zahăr înfruntându-l astfel pe Tom, care abia se stăpânea să nu-l plesnească. Dar Sid făcu o mişcare greşită, chiseaua căzu jos şi se sparse. Tom era în al nouălea cer. Atât de mult îl bucură întâmplarea, încât îşi ţinu limba în frâu şi tăcu. Îşi spuse că n-are să sufle o vorbă, chiar când va intra mătuşa, ci are să stea liniştit, până va întreba ea cine făcuse boroboaţa. Abia atunci are să-i spună; ce plăcere să-l vadă pe băiatul cuminte şi alintat luând câteva scatoalce! Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi cu greu se stăpâni când intră bătrâna şi se opri în faţa cioburilor, aruncând fulgere de mânie pe deasupra ochelarilor. Tom îşi spuse: „Acum îi dă drumul!" şi în clipa următoare se văzu zvârlit la pamânt! Când palma grea a mătuşii se ridică să mă lovească din nou, Tom strigă:

-       Stai! De ce mă croieşti pe mine? Sid a spart-o!

Mătuşa Polly rămase cu mâna în vânt, iar Tom ridică privirea, aşteptând cuvintele de milă, alintătoare. Dar când îi reveni graiul, mătuşa Polly spuse doar atât:

-   Hm! Las' că n-ai mâncat tu degeaba papara! Ăi fi făcut tu vreo altă trăsnaie cât n-am fost p-aci.

Apoi începu s-o mustre conştiinţa, vru să spună o vorbă bună, drăgăstoasă, socoti însă că o astfel de vorba ar fi tălmăcită drept mărturisire că greşise; disciplina interzicea asemenea purtare. De aceea tăcu şi-şi văzu de treabă, cu inima tulburată. Tom şedea ursuz într-un colţ şi cugeta cât e de nenorocit. Ştia că în sufletul ei mătuşa îi cerea iertare în genunchi şi asta îl umplea de o mulţumire posacă. Dar el unul n-avea de gând să dea semne de mâhnire şi nici pe-ale ei nu voia să le bage în seamă. Ştia că din când în când o privire înlăcrimată stăruia asupră-i, dornică de împăcare, dar se împotrivea s-o întâlnească. Se închipuia zăcând, bolnav de moarte, iar pe mătuşă-sa aplecată deasupră-i, implorând un cuvinţel de iertare, dar el se va întoarce cu faţa la perete şi va muri fără a rosti un cuvânt. O, cum se va simţi ea oare în clipa aceea? Apoi se închipuia adus acasă de la râu, înecat, cu zulufii uzi, cu bietele-i mâini de-a pururi liniştite, cu inima rănită odihnind în pace. Cum se va arunca mătuşa asupra trupului lui neînsufleţit şi cum îi vor curge lacrimile şiroaie! Cum se va mai ruga Dumnezeu să-i dea înapoi băiatul, făgăduind că niciodată, niciodată nu-l va mai năpăstui! El însă va zăcea neclintit, rece şi alb ca varul, biet mucenic plăpând, ajuns la capătul suferinţelor. Aceste tragice vedenii cu care îşi înfierbânta închipuirea, îi răvăşiră într-atâta sufletul, încât era nevoit să înghită neîncetat; cât p-aci să se înece de atâtea suspine înăbuşite. Ochii îi înotau în lacrimi, care se revărsau când clipea şi se prelingeau pe obraji, picurându-i din vârful nasului. Şi atâta plăcere simţea să-şi alinte supărarea, încât nu putea îndura nicio voioşie de rând în juru-i; veselia altora îl scotea din sărite, îi jignea cele mai sfinte sentimente. Când vară-sa Mary năvăli în odaie cu paşi de dans, plină de bucuria de a se vedea iar acasă după o vizită la ţară ce durase o săptămână şi-i păruse o veşnicie, el se ridică şi, învăluit în nori şi negură, ieşi din cameră, pe altă uşă decât aceea prin care intrase ea, aducând cu sine cântece şi soare.

Rătăci departe de obişnuitele locuri de joacă ale băieţilor, căutând colţuri triste şi părăsite, care se potriveau cu starea lui sufletească. O plută de buşteni, pe râu, i se păru locul cel mai nimerit; se aşeză pe marginea ei. Contempla întinderea vastă şi mohorâtă a apei, dorind să se poată îneca dintr-odată şi pe nesimţite, fără a mai încerca obişnuitele suferinţe hărăzite de natură. Apoi îşi aminti de floarea lui. O scoase din buzunar. Boţită şi veştedă cum era, ea sporea parcă amara-i fericire. Se întreba dacă „ei" i-ar fi milă, de-ar şti. Ar plânge oare, ar dori să-l poată cuprinde după gât, şoptindu-i vorbe de mângâiere şi îmbărbătare? Sau i-ar întoarce spatele cu răceală, ca toată această lume perfidă? Vedenia asta îi dădea chinuri atât de plăcute, încât şi-o readucea întruna în minte, privind-o mereu sub altă lumină, până când în cele din urmă ea se destrămă, de mult ce-o folosise. În cele din urmă, Tom se ridică oftând şi se cufundă în întuneric. Pe la nouă şi jumătate-zece, trecu pe strada, pustie la acea oră, unde locuia necunoscuta adorată şi se apropie de casa ei. Se opri o clipă şi ascultă încordat. Niciun zgomot nu tulbura tăcerea; în perdeaua unei ferestre de la catul al doilea se răsfrângea pâlpâirea slabă a unei lumânări. Oare acela să fie lăcaşul binecuvântat în care sălăşluia ea? Sări gardul, se furişă printre răzoare, până ajunse sub fereastră. Privi în sus, vreme îndelungată, stăpânit de o emoţie puternică; apoi căută un loc în dreptul ferestrei şi se lungi la pământ, pe spate, ţinând strâns în mâinile-i împreunate pe piept biata floare veştedă. Aşa ar fi vrut să moară: afară, în lumea aspră şi haină, sub bolta rece a cerului; biet băiat fără cămin, fără o mână prietenă care să-i şteargă sudoarea morţii de pe frunte, fără o faţă iubitoare care să se aplece milostivă asupră-i, când avea să vină chinul cel de pe urmă. Aşa îl va vedea ea, când va veni a doua zi la geam, să privească zorile voioase, şi, ah, vărsa-va ea oare o lacrimă peste sărmanul lui trup neînsufleţit, va scoale ea oare un suspin, cât de uşor, văzând o viaţă tânără şi plină de făgăduieli atât de nemilos zdrobită, atât de timpuriu secerată?

Deodată fereastra se deschise cu un scârţâit, glasul strident al unei slujnice profană liniştea sfântă şi un potop de apă inundă rămăşiţele mucenicului care zăcea la pământ!

Eroul, mai-mai să se înăbuşe, sări în picioare şi se uşură strănutând. În aer se auzi un vâjâit ca de proiectil, însoţit de o înjurătură înfundată, urmă un zgomot de sticlă spartă, apoi o făptură măruntă şi nedesluşită sări gardul şi, ca o săgeată, se împlântă în beznă. Nu mult după aceea, Tom, dezbrăcat pentru culcare, îşi revizuia la lumina unei lumînări de seu veşmintele ude leoarcă. Sid se deşteptă, dar chiar dacă îi trecu prin minte să facă “anumite aluzii la anumite subiecte", se răzgândi şi tăcu chitic, căci privirea lui Tom nu făgăduia nimic bun. 

Tom se întoarse cu faţa la perete, fără să-şi mai bată capul cu rugăciunea, iar Sid trecu la catastif abaterea.
P4