Aventurile lui Tom Sawyer(4)

CAPITOLUL IV

Zorile luminară o lume liniştită. Razele soarelui se revărsau ca o binecuvântare asupra paşnicului târguşor. După gustarea de dimineaţă, mătuşa Polly ţinu slujba religioasă în familie. Începu printr-o rugăciune, clădită pe temelii solide de citate biblice, cimentate între ele cu un strat subţire de idei originale. Din vârful acestei clădiri, ca de pe Muntele Sinai, dete drumul uneia din cele zece porunci. După asta, Tom „se duse în pustie", ca să spunem aşa, adică se apucă să-şi înveţe versetele(*). Sid învăţase lecţia cu câteva zile înainte. Tom lupta din răsputeri să ţină minte cinci versete. Alesese o parte din predica de pe Munte, fiindcă alte versete mai scurte nu putuse găsi.

           După o jumătate de oră dobândise o vagă idee despre lecţie, dar numai atât, căci mintea lui străbătea întregul câmp al gândirii omeneşti, iar mâinile-i neastâmpărate se îndeletniceau cu tot felul de jocuri odihnitoare. Mary luă cartea să-l asculte; el începu să bâjbâie, ca prin ceaţă:

-     Fericiţi cei... ă... ă...

-     Săraci...

-     Da... săraci; fericiţi cei săraci... ă... ă...

-     Cu duhul...

-     Cu duhul. Fericiţi cei săraci cu duhul, că ei... ei...

-     Că a lor...

-   Că a lor... Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia... aceia...

-    Se...

-    Aceia se...

-    V... o... Vor!

-   A da, vor! Că aceia se vor, că aceia se vor... ă... ă...vor plânge... ă... fericiţi cei ce vor... cei ce vor... ă... ce vor...plânge, că aceia... că aceia se vor... Ce se vor? De ce nu-mi spui, Mary? Cum poţi să fii aşa rea?

-   Vai, Tom, nerod mai eşti! Nici prin gând nu-mi trece să te necăjesc, cum poţi să crezi aşa ceva? Du-te şi mai învaţă. Nu te descuraja, Tom, să vezi c-ai să poţi, şi când ai să ştii bine, o să-ţi dau ceva frumos! Hai, fii băiat de treabă!

-    Bine! Dar ce-mi dai, Mary? Hai, spune, ce?

-   Ai răbdare. Dacă-ţi spun că e ceva frumos, poţi să mă crezi.

-   Aşa e, Mary. Ai dreptate. Bine. Mă pun iar pe tocit.

Şi se puse iar pe tocit. Împins de curiozitate, cât şi de dorinţa de câştig, se apucă să înveţe cu atâta însufleţire, încât ajunse la un rezultat strălucit.

Mary îi dete un briceag nou-nouţ, marca „Barlow", în valoare de doisprezece cenţi şi jumătate. Tom era beat de fericire. Adevărat că briceagul nu tăia defel, dar era chiar „Barlow", aşa că Tom avea de ce să fie mândru. Nu ştiu cine le-a băgat în cap băieţilor din Vest că existau contrafaceri după o armă ca asta. Niciodată n-am să înţeleg cum puteau crede unii asemenea lucru. Străduindu-se, Tom izbuti să cresteze muchia bufetului, şi tocmai se pregătea să împodobească în acelaşi fel şi biroul, când fu chemat să se îmbrace pentru şcoala de duminică.

Mary îi dădu un lighean şi o bucată de săpun. Tom ieşi cu ele afară şi aşeză ligheanul pe un scăunel, muie săpunul în apă şi-l puse iar jos; îşi suflecă mânecile, vărsă binişor apa în ţărână, apoi intră în bucătărie şi începu să-şi şteargă de zor obrazul cu prosopul agăţat după uşă. Dar Mary îi luă prosopul şi-l dojeni.

- Nu ţi-e ruşine, Tom? Ce ţi-e aşa frică de apă? Hai, fii băiat cuminte şi spală-te!

Tom se cam fâstâci. Mary îi puse iarăşi apă în lighean. De da asta, stătu câtva timp aplecat deasupra ligheanului, până să prindă curaj; apoi răsuflă adânc şi începu. Când intră în bucătărie, cu amândoi ochii închişi şi bâjbâind cu mâinile întinse după prosop, dârele de clăbuc şi de apă ce i se prelingeau pe faţă dovedeau îndeajuns de grăitor intenţiile lui onorabile. Dar când se arătă de după prosop, înfăţişarea lui tot nu era mulţumitoare, zona curată se sfârşea brusc în dreptul bărbiei, ca o mască, mai jos începea un ţinut întunecos şi neirigat, care-i cuprindea tot gâtul şi ceafa. Mary se hotărî să-l ia ea în primire. Când ieşi din mâinile ei, Tom era om ca toţi oamenii, fără deosebire de culoare. Părul bine udat era periat cu îngrijire, iar cârlionţii scurţi aşa fel rânduiţi, încât produceau un efect general cochet şi simetric. (Când scăpa de sub supraveghere, băiatul îşi descreţea părul cu multă trudă şi-l netezea cât putea: cârlionţii îi umpleau viaţa de amărăciune, deoarece îi socotea ceva femeiesc.) Mary îi aduse rândul de haine pe care de doi ani încoace le purta numai duminicile; erau numite „hainele alelalte", ceea ce ne arată cuprinsul garderobei lui. După ce se îmbrăcă singur, fata îl mai dichisi: îi încheie până la gât haina curată, îi răsfrânse gulerul mare al cămăşii peste umeri, îi zbârli iar părul cu peria şi la urmă îi aşeză pe creştet pălăria pestriţă de pai. Acum arăta cu mult mai îngrijit şi totodată mai stingherit; se simţea cum nu se poate mai prost: hainele întregi şi curăţenia îl stânjeneau din cale-afară. Nădăjduia că Mary va uita ghetele, dar speranţa aceasta se dovedi deşartă; fata le unsese zdravăn cu seu, după cum era obiceiul, şi i le aduse. Tom îşi ieşi din fire şi spuse că totdeauna era silit să facă ce nu-i plăcea.

Mary răspunse pe un ton convingător:

-    Hai, Tom, te rog, fii băiat de treabă!

Se încălţă aşadar, bombănind. Mary fu repede gata şi cei trei copii porniră spre şcoala de duminică, un loc pe care Tom îl ura din toată inima, dar unde Sid şi Mary se simţeau bine.

Lecţiile duminicale de religie ţineau de la nouă până la zece şi jumătate şi erau urmate de slujba religioasă. Doi dintre copii rămâneau totdeauna de bunăvoie la predică, celălalt—stătea şi el, din motive mai puternice. În băncile tari, cu spetează înaltă, ale bisericii, încăpeau vreo trei sute de inşi; clădirea era mică şi lipsită de orice frumuseţe; un fel de ladă din scânduri de brad o încununa în chip de turn. La uşă, Tom rămase puţin în urmă şi aţinu calea unui coleg îmbrăcat şi el de duminică.

-  I-ascultă, Bill, ai vreun bileţel galben?

-  Am.

-  Ce ceri?

-  Ce dai?

-  O acadea şi un cârlig de undiţă.

-  Să văz.

Tom scoase la iveală cele oferite. Erau satisfăcătoare şi târgul se făcu. După asta, Tom negocie două bilete albe pe trei bileţele roşii şi alte câteva nimicuri pe două bileţele albastre. Pândi şi pe alţi băieţi care soseau şi timp de vreun sfert de oră tot cumpără bilete de diferite culori. După aceea intră în biserică, într-un cârd de copii, care de care mai sclivisiţi şi mai gălăgioşi, apoi se duse la locul lui şi se luă la harţă cu primul venit. Învăţătorul, un om în vârstă, interveni. Cum îşi luă ochii de la el, Tom trase de păr pe un băiat din banca din faţă şi când băiatul întoarse capul, Tom se prefăcu că citeşte cu atenţie. După aceea îl împunse pe un altul cu un ac, pentru plăcerea de a-1 auzi ţipând, şi se alese iar cu o mustrare de la învăţător. Toţi din clasa lui Tom erau după acelaşi calapod: neastâmpăraţi, gălăgioşi şi poznaşi. Când venea timpul să spună lecţiile, niciunul nu-şi ştia ca lumea versetele. Profesorul trebuia să le sufle întruna, de la început până la sfârşit. Totuşi, până la urmă, cu chiu cu vai o scoteau şi fiecare îşi primea răsplata sub formă de bileţele colorate, pe care era tipărit un citat din scriptură. Un bileţel albastru era răsplata pentru două versete ştiute pe de rost. Zece bileţele albastre preţuiau cât unul roşu şi puteau fi schimbate pentru un asemenea bilet, zece bilete roşii făceau cât unul galben; pentru zece bileţele galbene directorul fericea pe şcolar cu o biblie legată în pânza, care costa patruzeci de cenţi în acele timpuri. Câţi dintre cititorii mei ar avea siguranţa şi răbdarea să memoreze două mii de versuri, chiar şi în schimbul unei biblii ilustrată de Dore? Totuşi, Mary dobândise în felul acesta două biblii, după o muncă răbdătoare de doi ani, iar un băiat strânse patru sau cinci exemplare. Recitase odată trei mii de versete în şir, dar îşi încordase într-atât mintea, încât, începând din ziua aceea, rămăsese aproape cretin, un mare ghinion pentru şcoală, fiindcă la zile mari, când era de faţă lume străină, directorul pe el obişnuia să-l scoată şi, după cum spunea Tom, cu el „se fălea". Numai şcolarii mai mari izbuteau să-şi păstreze bileţelele şi să se ţină de această muncă plicticoasă un timp destul de îndelungat pentru a dobândi o biblie, aşa că înmânarea unui asemenea premiu era o împrejurare rară şi vrednică de ţinut minte. Premiantul era în ziua aceea un personaj atât de măreţ şi de admirat, încât în inima fiecărui şcolar se aprindea o ambiţie, care adesea dăinuia două săptămâni. Se prea poate ca mintea lui Tom să nu fi râvnit serios la asemenea hrană, dar fără îndoială că sufletul lui jinduia de mult la faima şi strălucirea legată de cucerirea premiului.

La timpul cuvenit, directorul şcolii se urcă pe amvon şi porunci luare-aminte. Ţinea în mână o carte de imnuri religioase, între ale cărei file îşi vârâse degetul arătător. Când un director de şcoală duminicală rosteşte obişnuita cuvântare introductivă, trebuie neapărat să ţină în mână o carte de imnuri religioase, după cum un cântăreţ solist, la un concert, nu-şi face intrarea fără o partitură în mână. De ce? Nu se ştie, fiindcă nici cartea de imnuri religioase, nici partitura nu sunt vreodată consultate de bietul om. Directorul nostru era o făptură firavă, de treizeci şi cinci de ani, cu o bărbiţă de ţap şi cu păr scurt, de culoarea nisipului. Purta un guler înalt şi ţeapăn, cu marginea de sus aproape până la urechi, şi ale cărui vârfuri se îndoiau în afară, în dreptul colţurilor gurii, o îngrădire care-l silea să privească drept înainte şi să întoarcă capul cu trup cu tot, când voia să se uite într-o parte. Bărbia îi era proptită într-o cravată înnodată ca o fundă, lată şi lungă cât o bancnotă şi cu marginile în franjuri. Purta ghete cu vârfurile întoarse mult în sus, după moda zilei, ca nişte tălpice de sanie: efectul acesta îl obţineau tinerii de pe atunci cu multă răbdare şi trudă, şezând ore întregi cu vârfurile picioarelor apăsate pe un perete. Domnul Walters avea o înfăţişare gravă şi era sincer şi cinstit până în fundul sufletului. Respecta într-atâta lucrurile şi locurile sfinte şi într-atâta le deosebea de cele lumeşti, încât, fără să-şi dea seama, glasul cu care vorbea la şcoala de duminică dobândise o anume intonaţie, care-i lipsea cu desăvârşire în zilele obişnuite ale săptămânii. Începu cam aşa:

- Copii, acum vă rog să şedeţi cât puteţi de drept şi frumos şi să mă ascultaţi un minut-două, cu toată băgarea de seamă. Aşa, foarte bine. Aşa trebuie să stea băieţii şi fetele cuminţi. Văd o fetiţă uitându-se pe fereastră—o fi crezând că sunt afară şi că m-am urcat într-un copac, să ţin o cuvântare păsărelelor. (Râsete înfundate.) Trebuie să vă spun cât de plăcut îmi este să mă aflu într-un lăcaş ca acesta, unde copiii învaţă să facă fapte bune şi să fie cuminţi.

Şi aşa mai departe... Nu e nevoie să aşternem pe hârtie restul cuvântării. Era întocmită după un tipic care nu se schimbă, aşa încât ne este tuturor binecunoscut.

Ultima parte a cuvântării fu ştirbită de neastâmpărul unor copii răi, care îşi reluaseră înghiontelile şi alte năzbâtii distractive; şoaptele se răspândeau în valuri tot mai gălăgioase, atingând la răstimpuri chiar şi stânci izolate şi de neclintit cum erau Sid şi Mary.

Dar când glasul domnului Walters se potoli, tot zgomotul încetă şi încheierea discursului fu întâmpinată cu o revărsare recunoscătoare de tăcere.

Cele mai multe şoapte se stârniseră din pricina unei întâmplari oarecum rare - intrarea unor oaspeţi: notarul Thatcher, însoţit de un bătrân pirpiriu, de un domn frumos şi voinic, de vârstă mijlocie, cu păr cărunt, şi de o doamnă impunătoare, care fără îndoială era soţia celui din urmă. Doamna ducea de mână un copil. Până atunci Tom stătuse ca pe ghimpi, se tot frămînta, parcă-l înţepa şi-l rodea ceva, apoi mai avea şi conştiinţa încărcată; nu putea să se uite în ochii Amyei Lawrence, nu putea îndura privirea ei iubitoare. Dar în clipa în care o văzu pe fetiţa nou-venită, sufletul i se umplu de o fericire fără seamăn. În clipa următoare începu „să facă pe grozavul" pe cât putea, ghiontindu-şi vecinii, trăgându-i de păr, schimonosindu-se în fel şi chip, pe scurt, folosindu- se de toate meşteşugurile ce-i păreau potrivite pentru a vrăji inima unei fete şi a-i câştiga admiraţia. Doar amintirea ruşinii păţite în grădina acelui înger îi cam tulbura fericirea; nu era însă mai mult ca o urmă de nisip, repede ştearsă de valurile de fericire ce se revărsau asupră-i. Oaspeţii fură aşezaţi la cele mai înalte locuri de cinste şi îndată ce domnul Walters îşi sfârşi cuvântarea, îi prezentă elevilor. Bărbatul de vârstă mijlocie se dovedi a fi un personaj cu vază. Nici mai mult, nici mai puţin decât judecătorul districtului, cea mai ilustră făptură omenească pe care le fusese dat până acum acestor copii s-o vadă de aproape. Se întrebau dacă era la fel ca toţi oamenii; ar fi vrut să-l audă răcnind ca un leu, dar în acelaşi timp le era teamă că aşa va face. Era din Constantinopole, orăşel la douăzeci de kilometri depărtare, călătorise deci şi văzuse lumea. Ochii aceştia priviseră tribunalul districtului, despre care se spunea că are acoperiş de tablă. Veneraţia inspirată de aceste reflecţii se manifesta prin tăcerea impresionantă ce domnea şi prin şirurile de ochi holbaţi. Aveau în faţa lor pe marele jude Thatcher, frate cu propriul lor notar. Jeff Thatcher ieşi numaidecât în întâmpinarea acestui bărbat de seamă, stârnind invidia întregii clase. Ar fi fost peste măsură de încântat, dacă ar fi auzit şoaptele băieţilor.

-   Ia uite la el, Jim! Se suie sus, acolo! Iii, ia te uită, mi se pare că vrea să dea mâna cu el, zău, mă, îi strânge mâna. Spune tu, ce n-ai da să fii în locul lui Jeff?

Domnul Walters începu să-şi arate importanţa căutând să facă tot felul de treburi şi trebuşoare oficiale, cu şi fără rost: dădea porunci, pronunţa sentinţe, împărţea instrucţiuni încolo şi încoace. Bibliotecarul îşi arăta importanţa şi el, alergând de colo până dincolo cu teancuri de cărţi în braţe şi făcând împrejurul lui larma cu care se mângâie de obicei oamenii mărunţei. Tinerele învăţătoare îşi arătau importanţa, aplecându-se cu drăgălăşenie asupra şcolarilor pe care mai adineaori îi trăseseră de urechi, ridicând cu gingăşie degete ameninţătoare spre băieţaşii răi şi mângâindu-i drăgăstos pe cei buni. Tinerii învăţători îşi arătau importanţa cu dojeni mărunte şi cu alte mici exhibiţii de autoritate şi deosebită atenţie pentru disciplină, şi cea mai mare parte dintre învăţători şi învăţătoare îşi căutau de lucru pe la biblioteca din preajma amvonului, fiind adesea nevoiţi a face de două-trei ori în şir această treabă şi părând foarte supăraţi din pricina asta. Fetiţele îşi arătau importanţa în fel şi chip; băieţii îşi arătau importanţa cu atâta însufleţire, încât peste tot nu vedeai decât ghemotoace de hârtie şi n-auzeai decât zvon de încăierări. Şi deasupra tuturora trona marele personaj, revărsând asupra întregii adunări un zâmbet larg şi maiestuos de judecător, încălzindu-se la soarele propriei lui măreţii, căci şi el îşi arăta importanţa. Nu lipsea decât un singur lucru pentru ca încântarea domnului Walters să fie deplină, şi anume prilejul de a acorda o biblie ca premiu şi de a se făli cu un copil-minune. Unii dintre copii aveau câteva bilete galbene, dar nici unul n-avea destule: făcuse el o inspecţie printre aşii clasei, dar în zadar. Ce n-ar fi dat acum ca acel mic elev să aibă din nou mintea sănătoasă!

Şi iată că în clipa în care orice nădejde era pierdută, Tom Sawyer se înfăţişează cu nouă roşii şi zece albastre şi cere o biblie! Apariţia lui avu efectul unui trăsnet căzut din senin. Walters nu se aşteptase la o cerere din partea unui asemenea băiat nici peste zece ani. Dar n-avu încotro: dovezile erau în regulă şi indiscutabile! Aşadar, Tom fu înălţat la loc de cinste, lângă judecător şi ceilalţi aleşi, iar măreaţa veste se anunţă de la amvon. Era cea mai uluitoare surpriză a deceniului şi făcu atâta vâlvă, încât îl ridică pe noul erou până la înălţimea judecătorului, iar şcoala se putea zgâi acum la două minuni în loc de una. Pe toţi băieţii îi rodea invidia, dar mai crunt decât toţi sufereau aceia care abia acum şi dădeau seama că la această mărire nesuferită contribuiseră ei înşişi, vânzând lui Tom bilete în schimbul bogăţiilor adunate de el prin concesionarea privilegiului de a vărui. Auzi, să se lase ei traşi pe sfoară de un şarlatan mârşav, de un şarpe viclean.

Directorul îi înmână aşadar lui Tom premiul, cu toată căldura de care era în stare în asemenea împrejurări; dar avântul lui obişnuit se cam domolise. Bietul om simţea că e la mijloc o taină care nu prea îndura lumina zilei: ar fi fost ridicol să creadă că tocmai băiatul ăsta putea înmagazina în mintea lui două mii de snopi de înţelepciune biblică; fără îndoială că şi o duzină i-ar fi depăşit puterile. Amy Lawrence era mândră şi bucuroasă şi încerca să-l facă pe Tom să citească asta pe chipul ei; dar el nu-i arunca nici o privire. Întâi fata se arătă mirată, apoi se cam îngrijoră. O bănuială îi încolţi în minte, se stinse, pâlpâi iar...Începu să pândească; o privire strecurată pe furiş îi dezvălui o sumedenie de lucruri, inima i se frânse brusc; era geloasă, copleşită de mânie, o podidi plânsul. Îi ura, îi ura pe toţi şi pe Tom mai mult că pe oricare altul.

Tom fu prezentat judecătorului, dar parcă avea limba legată; abia mai răsufla de tare ce i se zbătea inima, în parte din pricina măreţiei copleşitoare a omului în faţa căruia se găsea, dar mai ales fiindcă acest om era tatăl ei. Să fi fost întuneric, i-ar fi căzut în genunchi şi i s-ar fi închinat. Judecătorul îi puse mâna pe creştet, îi spuse că e un băiat de ispravă şi-l întrebă cum îl cheamă. Băiatul se bâlbâi, se înecă şi în sfârşit putu să rostească:

-  Tom.

-  A, nu Tom.

-  Thomas.

-  Aşa da. Mi-am închipuit eu că-i mai lung. Şi bănuiesc că mai ai un nume. Vrei să mi-l spui şi pe acela?

-  Spune-i domnului numele tău întreg, Thomas - spuse Walters - şi nu uita să spui „domnule". Trebuie să fii cuviincios.

-   Thomas Sawyer... domnule.

-  Aşa, vezi! Ştiam eu că eşti băiat deştept. Bun băiat, bravo! Cuminte, înţelept, mai e vorbă, un băiat şi jumătate! Două mii de versete e ceva! Înseamnă învăţătură, nu glumă. N-o să-ţi pară rău niciodată de osteneala pe care ţi-ai dat-o ca să le înveţi, căci învăţătura preţuieşte mai mult decât orice pe lume; mulţumită ei avem oameni mari şi oameni buni. Şi tu vei fi într-o zi un om mare şi un om bun, Thomas, şi atunci vei privi înapoi şi vei spune: “Toate acestea le datorez norocului ce l-am avut de a putea merge în copilărie la şcoala de duminică, le datorez scumpilor mei profesori, care m-au îndemnat să învăţ, le datorez bunului director al şcolii, care m-a încurajat, a vegheat asupra mea şi mi-a dat o biblie frumoasă, o biblie splendidă, elegantă, o biblie care să fie numai a mea şi pe care am s-o păstrez toată viaţa. Toate acestea le datorez unei bune educaţii!" Aşa vei spune, Thomas. Şi cele două mii de versete pe care le-ai învăţat acum nu le vei schimba pe nicio avere din lume, de asta sunt sigur. Ei, şi acum, nu-i aşa că ne vei spune, mie şi acestei doamne, câte ceva din cele ce ai învăţat? Sunt sigur că ne vei spune - noi suntem mândri de băieţaşii care învaţă din greu. Ei, fără îndoială că ştii numele tuturor celor doisprezece apostoli. Hai, spune-ne cum îi chema pe primii doi care au fost aleşi de Domnul?

Tom trăgea întruna de un nasture şi făcea o mutră bleagă. Apoi roşi şi plecă ochii în pământ. Domnului Walters i se făcu inima cât un purice. Îşi spuse: „Băiatul ăsta nu e în stare să răspundă nici la cea mai simplă întrebare: cine dracu îl pune pe judecător să-l întrebe?" Totuşi se

simţi dator să spună ceva cu glas tare şi zise:

Răspunde domnului, Thomas... nu te teme.

Tom tot mai pregeta.

-  Haide, nu-i aşa că mie îmi spui? zise doamna. Pe primii doi apostoli îi chema...

-  David şi Goliat!

Să fim milostivi şi să tragem perdeaua asupra celor ce au urmat. 
P5

(*) Duminică, la şcoală, elevii erau siliţi să înveţe pe de rost pasaje întregi din Biblie; şcoala duminicală dubla oarecum studiul religiei care dispunea de ore curente în cursul săptămânii.