Nils Holgersson (13)

Hora cea mare a cocorilor de pe muntele Kulla

E drept că în Scania se găsesc multe clădiri minunate, însă niciuna din ele nu are pereţi atât de frumoşi ca bătrânul munte Kulla. Muntele ăsta nu e prea înalt, dar are o lungime destul de mare. Pe tăpşanul său larg sunt păduri, ogoare şi câteva câmpii sterpe. Ici şi colo se află măguri cu iarbă-neagră şi colnice pleşuve. Kulla are o perspectivă grandioasă, ca mai toate ţinuturile muntoase din Scania.

Cine merge pe şoseaua care-l străbate prin mijloc este dezamăgit oarecum, poate din cauză că e nevoit să se abată din drum şi s-o ia pe laturile muntelui cu povârnişuri prăpăstioase, unde îl aşteaptă atâtea lucruri interesante de văzut, încât abia are timp să le admire pe toate. Kulla nu e înconjurat de câmpii şi de văi ca alţi munţi, ci se înfige adânc în inima mării. Nu are la poale nici cea mai mică fâşie de pământ care să-l apere de talazuri. Valurile înspumate se izbesc de-a dreptul de pereţii lui, pe care-i rod şi-i modelează după bunul lor plac.

Pereţii muntelui au astfel o ornamentaţie bogată, care e opera mării şi a vântului, colaboratorul ei. Se văd acolo văgăuni prăpăstioase, săpate adânc, şi vârfuri roase de biciuirea necontenită a vijeliei. Se văd stânci ce se înalţă ca nişte stâlpi drepţi din apa mării şi peşteri întunecoase cu intrări înguste. Se văd râpe pleşuve care se lasă drept în jos, alături de povârnişuri line şi înfrunzite. Se văd promontorii stâncoase şi golfuleţe. De fiece dată când valurile izbesc, se prăvălesc bolovani rotunzi care se cufundă cu zgomot în adâncuri. Se văd porţi boltite în stâncă deasupra apei şi pietre ascuţite, unele stropite de spumă, în timp ce altele se oglindesc în luciul verzui al mării liniştite. Se văd oale uriaşe strunjite în stâncă şi crăpături uriaşe care-l ademenesc pe turist să pătrundă în măruntaiele muntelui până la peştera Kullamann. În văgăuni şi pe stânci e un adevărat hăţiş de curpeni şi lăstari.

Cresc şi copaci acolo, însă puterea vântului e atât de mare, încât se transformă şi ei în curpeni, ca să se poată menţine pe povârnişurile prăpăstioase. Stejarii stau aplecaţi spre pământ, cu bolta de frunziş deasupra lor, iar fagii cu trunchiuri scunde împodobesc văgăunile cu corturi de verdeaţă.

Pereţii aceştia de stâncă, fără seamăn de frumoşi, întinsul albastru al mării şi văzduhul strălucitor, cu aer tare, care învăluie toată această privelişte, fac ca muntele Kulla să fie nespus de drag oamenilor. Aşa se şi explică de ce nenumărate cete de turişti vin să-l vadă zilnic în tot timpul verii. Mai greu e de spus ce-l face atât de atrăgător pentru animalele care se adună acolo în fiecare an pentru a lua parte la jocuri. Obiceiul ăsta datează însă din vremuri străvechi şi numai cine a fost acolo când s-a spulberat la ţărm cel dintâi val al mării ar putea să ne lămurească de ce tocmai muntele Kulla a fost ales cu precădere pentru o astfel de adunare.

Când e sorocită ziua întâlnirii, cerbii, căprioarele, iepurii, vulpile şi celelalte patrupede sălbatice pornesc spre Kulla de cu noapte, pentru a nu fi văzute de ochi omenesc. Înainte de răsăritul soarelui se îndreaptă cu toatele către terenul de jocuri aflat pe tăpşan în partea stângă a drumului, nu prea departe de ultimul colţ al muntelui.

Terenul e înconjurat pe de lături de colnice rotunde şi stâncoase, care-l feresc de orice priviri indiscrete. De altfel, în luna martie nu prea se abate niciun drumeţ prin partea locului. Vijeliile ce se dezlănţuie încă din timpul toamnei au grijă să-i ţină departe multe luni de zile pe străinii care fac turism pe muntele Kulla, urcându-se pe costişele lui. Cât despre paznicul farului din capătul muntelui, despre bătrânii gospodari de la ferma Kulla, aceştia umblă pe drumurile lor obişnuite şi n-au ce căuta prin acele coclauri pustii.

*

Odată sosite la locul jocurilor, patrupedele se instalară pe colnicele dimprejur. Fiecare specie de animale se ţinea deoparte de celelalte, deşi se presupunea că într-o astfel de zi, fiind între ele pace şi bună înţelegere, niciuna nu avea a se teme că va fi atacată de alta. Un iepuraş, de pildă, putea să alerge pe colnicul vulpilor, fără a risca să-şi piardă nici măcar un sfârc de ureche. Era însă vorba de o datină străveche şi de aceea animalele se rânduiau aici în cete deosebite, după neamul lor.

După ce animalele şi-au ocupat locurile aşa cum cerea datina, începură să se uite după păsări. De obicei, în ziua sorocită jocurilor, vremea e frumoasă. Cocorii sunt buni prevestitori de vreme şi n-ar fi poftit animalele dacă ar fi ştiut că va ploua. Nu se vedea însă nici urmă de pasăre, deşi cerul era senin şi nicio ameninţare nu se arăta în văzduh. Ciudat lucru! Soarele se urcase de o suliţă, aşa că păsările trebuiau să fi pornit de mult la drum.

La un moment dat însă, animalele zăriră nişte nouraşi întunecaţi ce se apropiau încet dinspre câmpie. Unul din acei nouraşi se îndreptă deodată de-a lungul ţărmului strâmtorii Öresund spre muntele Kulla. După ce se opri deasupra terenului de jocuri, începu să se audă venind dintr-acolo tot felul de sunete care aduceau a glasuri de păsări, în timp ce nouraşul se urca şi cobora mereu. În cele din urmă, tot norul se lăsă pe unul din colnice şi-n clipa următoare acesta fu acoperit de ciocârlii sure, de piţigoi roşii-suri-albi, de grauri pestriţi şi de ţigleni cu pene galbene şi verzi.

Îndată după aceea veni dinspre câmpie încă un nouraş. Se oprea deasupra fiecărei ferme, deasupra fiecărei coline, deasupra fiecărui castel, deasupra târgurilor şi oraşelor, gărilor, satelor de pescari şi fabricilor de zahăr. De câte ori se oprea, atrăgea spre el, de jos, câte o volbură ce părea să fie de colb. Nouraşul sporea astfel mereu şi, în clipa în care se îndreptă spre muntele Kulla, nu mai era un simplu nouraş, ci cogeamite nor în toată puterea cuvântului, care umbrea pământul pe distanţa dintre Höganäs şi Mölle. Când s-a oprit deasupra terenului de jocuri, a întunecat soarele, după care a început să cadă pe unul din colnice o ploaie de vrăbii. Dar şi atunci trecu multă vreme până când cele care zburaseră în mijlocul norului putură să vadă lumina zilei.

Sosi apoi un alt nor de păsări, cel mai mare din toate. Era alcătuit din stoluri ce veniseră de pretutindeni prin văzduh, adunându-se apoi într-o singură oaste. Avea culoare închisă, gri-albastră, şi nicio rază de soare nu putea să străbată printre ele. Părea un nor de cenuşă şi inspira groază. Făcea un zgomot sinistru: strigăte înfiorătoare, râsete de batjocură, croncănituri sinistre se însoţeau laolaltă, bezmetice, dezlănţuite. Toate vieţuitoarele se bucurară când, în sfârşit, norul se topi într-o ploaie de păsări care dădeau din aripi şi croncăneau. Peste puţin, locul pe care se lăsaseră se înnegri de ciori obişnuite, ciori bălţate, stăncuţe şi corbi.

Se iviră apoi pe cer nu numai nouraşi, ci şi o sumedenie de linii şi de semne de tot felul. Linii drepte şi împestriţate veneau dinspre răsărit şi nord-est. Erau păsări de pădure din ţinutul Göing: cocoşi de pădure şi gotcani care zburau în şiruri lungi, la distanţă de câţiva metri unii de alţii. Prin strâmtoarea Öresund veniră şi păsări înotătoare care trăiau la Mokläppen, dincolo de Falsterbo, şi care zburau în formaţii ciudate: triunghiuri, curbe mari, cârlige strâmbe şi semicercuri.

La marea adunare ce avea loc în acest an când Nils Holgersson călătorea cu gâştele sălbatice, Akka şi cârdul ei sosiră mai târziu decât celelalte păsări, ceea ce nu era de mirare, căci conducătoarea gâştelor fusese nevoită să străbată toată Scania ca să ajungă la Kulla. În afară de asta, după ce se trezise din somn, fusese nevoită să plece în căutarea lui Năpârstoc, care cântase ceasuri în şir pentru şobolanii cenuşii şi-i ademenise să iasă din cetatea Glimmingehus. Huhurezul se înapoiase cu vestea că şobolanii negri se vor întoarce acasă îndată după răsăritul soarelui, aşa că nu mai era nicio primejdie dacă fluierul cucuvelei n-ar mai fi fost folosit şi li s-ar fi dat şobolanilor cenuşii libertatea să se ducă unde le era voia.

Nu Akka a fost totuşi pasărea care l-a descoperit pe Năpârstoc, pe când mergea pe drum urmat de droaia de şobolani, şi care a coborât să-l prindă în cioc şi să-l ridice în văzduh, ci jupânul Ermenrich, bărzoiul. Pasămite şi jupânul Ermenrich pornise în căutarea lui şi, după ce-l adusese la cuibul berzei, îl rugase să-l ierte că în seara din ajun îi arătase atâta dispreţ.

Băiatului îi plăcu mult gestul bărzoiului, după care rămaseră prieteni la toartă. Akka se purtă şi ea foarte îndatoritoare cu Năpârstoc şi, după ce-i atinse de câteva ori braţul cu capul ei bătrân, îl lăudă că-i ajutase pe ceilalţi la ananghie.

Trebuie să spunem totuşi, spre cinstea băiatului, că el nu voi să primească o laudă pe care nu o merita.

— Nu, mamă Akka – zise el – să nu crezi cumva că i-am momit pe şobolanii cenuşii să plece din cetate ca să-i ajut pe cei negri. Am vrut numai să-i arăt jupânului Ermenrich că nu sunt un terchea-berchea şi că-mi stă în putinţă să fac şi eu o faptă de ispravă...

Auzind acest răspuns, Akka se întoarse spre bărzoi să-l întrebe dacă era de părere să-l ia şi pe Năpârstoc la Kulla.

— Eu cred că ne putem bizui pe el ca şi pe noi înşine, adăugă ea.

— De bună seamă, mamă Akka, trebuie să-l iei pe Năpârstoc la Kulla! se grăbi s-o îndemne bărzoiul. În chipul ăsta avem prilej fericit să-l răsplătim pentru tot ce-a făcut spre binele nostru astă-noapte. Şi, deoarece îmi pare rău că m-am purtat urât cu el, mă îndatorez să-l duc eu însumi în spinare până la locul unde urmează să ne adunăm.

Nu poate fi un lucru mai plăcut pentru cineva decât acela de a fi lăudat de alţii care sunt ei înşişi înţelepţi şi destoinici. Năpârstoc nu fusese niciodată mai fericit ca în clipa în care gâsca şi bărzoiul vorbiseră în acest fel despre dânsul.

Băiatul făcu aşadar drumul până la muntele Kulla pe spinarea bărzoiului. Deşi ştia bine că acest lucru este o mare cinste pentru el, se temea nespus de faptul că jupânul Ermenrich era mare meşter la zbor şi o pornise la drum cu totul altfel decât gâştele sălbatice. În timp ce mama Akka zbura întins, bătând din aripi în acelaşi ritm, bărzoiul făcea o mulţime de acrobaţii. Aci stătea liniştit la o mare înălţime, spintecând văzduhul fără să-şi mişte aripile, aci se arunca în gol cu o iuţeală atât de ameţitoare, încât îţi dădea impresia că se va prăbuşi la pământ ca un pietroi, fără nicio nădejde de scăpare, aci se zbenguia zburând ca un vârtej în jurul gâştei Akka, în cercuri mari sau mici. Năpârstoc nu mai trecuse încă prin aşa ceva, dar trebui să recunoască cinstit că nu ştiuse până atunci ce înseamnă cu adevărat un zbor straşnic.

O singură dată, de când porniseră la drum, făcură o haltă şi anume atunci când Akka se întâlni pe lacul Vomb cu tovarăşele ei din cârd şi strigă la ele că şobolanii cenuşii fuseseră biruiţi. După aceea, gâştele li se alăturară şi călătorii porniră în zbor întins spre muntele Kulla. Ajunşi în dreptul tăpşanului, coborâră pe vârful colnicului rezervat gâştelor sălbatice. Rotindu-şi privirea de la un colnic la altul, băiatul văzu pe unul din ele o pădure de coarne de cerbi, iar pe altul, moţurile sure ale bâtlanilor. Un colnic era roşu dă vulpi; altul negru şi alb de păsări de mare; altul, gri de şobolani şi şoareci. Unul era ticsit de corbi negri, care croncăneau neîncetat, iar altul de ciocârlii, ce n-aveau astâmpăr deloc, ridicându-se mereu în văzduh şi cântând de bucurie.

După vechea datină de pe muntele Kulla, seria jocurilor a fost deschisă de către ciori, cu hora lor zburătoare. Ele s-au împărţit în două stoluri, care zburau unul după altul, se întâlneau, apoi se întorceau şi o luau de la capăt. Această horă avea multe figuri care li se păreau prea uniforme celor care nu cunoşteau regulile jocului. Ciorile erau însă foarte mândre de hora lor, în timp ce toţi ceilalţi fură tare bucuroşi când ea luă sfârşit.

Celor de faţă li se păruse la fel de tristă şi de lipsită de noimă ca şi jocul viforului cu fulgii de zăpadă. Nemulţumiţi, spectatorii aşteptau cu nerăbdare să vadă ceva care să-i distreze cât de cât.

Aşteptarea nu le-a fost zadarnică. După ce a luat sfârşit hora ciorilor, a început goana iepurilor. Urecheaţii alergau într-un şir lung, fără nicio rânduială aparentă. În unele şiruri se afla numai câte unul, în altele câte trei sau patru, unul lângă altul. Toţi se ridicaseră în două picioare şi fugeau aşa de repede că le fâlfâiau urechile într-o parte şi într-alta. Alergând, făceau tot felul de piruete şi sărituri, plesnindu-se în coaste cu labele din faţă. Unii se dădeau de-a berbeleacul, unul după altul, alţii se încovoiau şi se rostogoleau ca nişte roţi, unii şedeau într-un picior şi se învârteau, iar alţii mergeau pe labele din faţă. Nu era, desigur, nicio regulă în jocul lor. Dar era atât de nostim şi de hazliu, încât toate vieţuitoarele care priveau începură să răsufle mai repede. Nu încăpea îndoială că sosise primăvara, sosise vremea când tot ce e vieţuitoare se bucură şi se veseleşte... Iarna se sfârşise. Se apropia vara. Şi pretutindeni, în curând, avea să fie numai joc şi desfătare.

Isprăvindu-se hârjoana iepurească, veni rândul păsărilor de pădure să-şi arate iscusinţa. Sute de cocoşi de pădure, cu penajul negru strălucitor şi cu sprâncenele colorate în roşu aprins, dădură năvală asupra unui stejar mare din mijlocul terenului de jocuri. Cel cocoţat pe ramura cea mai de sus se umflă în pene, apoi îşi coborî aripile şi îşi ridică coada, lăsând să i se vadă penele albe de pe spete. Lungi apoi gâtul şi începu să scoată nişte sunete adânci. Întâi se auzi: ţoc, ţoc, ţoc! şi sunetele răsunară gâlgâite de câteva ori din gâtlej. Cocoşul închise pe urmă ochii şi începu să fluiere de mai mare dragul: ţiu, ţiu, ţiu, ţiu, ţiu, ţiu! În aceeaşi clipă căzu într-un fel de extaz, încât nici nu mai ştia ce se petrece în preajma lui.

În timp ce-i dădea zor înainte cu ţiu, ţiu, ţiu, cei trei cocoşi de pe ramura imediat următoare începură să cânte la fel. După ce executară toată gama de ţiuituri, veni rândul celor zece de sub ei. Concertul urmă apoi din ramură în ramură, până ce toţi cei osută de cocoşi de pădure îşi dădură concursul. În timp ce cântau, cădeau unul după altul în extaz, molipsind de însufleţire toate vieţuitoarele care îi auzeau.

Şi tuturor începu să li se înfierbânte sângele... „E într-adevăr primăvară!” îşi ziceau multe din ele. „A trecut frigul iernii. Pe pământ se încinge acum focul primăverii.”

Văzând că fraţii lor pădureni avuseseră un succes atât de mare, gotcanii nu se lăsară nici ei mai prejos. Nefiind alt copac în care să se aşeze, se lăsară pe tăpşanul de jos, în tufele de iarbă-neagră care crescuse înaltă. Aşa se făcu că nu li se puteau vedea decât penele frumos desfăşurate ale cozilor şi pliscurile groase. Şi deodată prinseră a cânta: got, got, got!

Pe când se luau astfel la întrecere cu cocoşii de pădure, se întâmplă ceva nemaiauzit. În timp ce toate celelalte vieţuitoare erau atente numai la concertul cocoşilor, o vulpe se furişă tiptil pe colnicul gâştelor sălbatice. Se strecură cu multă băgare de seamă şi ajunse până sus, fără s-o vadă nimeni. Una din gâşte o zări totuşi şi, nevenindu-i să creadă că vulpea se furişase la ele cu gând bun, începu să strige:

— Păzea, gâştelor! Păzea!..

Doar atât putu să spună, că vulpea o şi înşfăca de gâtlej, poate mai mult ca s-o facă să tacă, decât ca să-i pricinuiască vreun rău. Celelalte gâşte însă auziseră la vreme alarma şi apucaseră să se înalţe în văzduh. După ce zburară cu toatele, vieţuitoarele îl văzură pe jupânul Smirre stând pe colnicul gâştelor sălbatice, cu o gâscă moartă în gură.

Pentru vina că tulburase astfel liniştea acelei zile de jocuri, jupânul Smirre se alese cu o pedeapsă din cale-afară de grea, care-l făcu să se căiască toată viaţa că nu-şi înfrânase setea de răzbunare şi încercase să se apropie în acel chip de Akka şi de cârdul ei de gâşte sălbatice. Împresurat pe dată de o ceată de vulpi, fu osândit după o veche datină, care prevedea să fie trimis în surghiun oricine tulbura liniştea în ziua cea mare de jocuri. Niciuna din vulpi nu voi să micşoreze pedeapsa, ştiind bine că, dacă ar fi încercat aşa ceva, ar fi fost izgonită de pe tăpşan şi niciodată nu i s-ar mai fi îngăduit să calce pe acolo. Sentinţa de surghiunire fu pronunţată, aşadar, împotriva jupânului Smirre, fără ca să fie cineva contra. I se interzise să mai stea în Scania. Trebuia să plece pentru totdeauna de lângă rudele lui, de pe locurile de vânătoare, din vizuina lui, din culcuşurile şi ascunzătorile pe care le avea, urmând să-şi încerce norocul într-o ţară străină. Şi ca să ştie toate vulpile din Scania că Smirre era surghiunit din patrie, vulpea cea mai bătrână din soborul de judecată îi muşcă vârful urechii drepte. După îndeplinirea acestei formalităţi, toate vulpile tinere începură să urle furioase şi se năpustiră asupra vulpoiului. Şi aşa se făcu că jupânului Smirre nu-i mai rămase altceva decât să-şi ia lumea în cap. Urmărit de aproape de vulpile tinere, el părăsi astfel muntele Kulla şi se făcu nevăzut.

În vremea asta, cocoşii de pădure şi gotcanii îşi continuau concertul. Vezi însă că păsările acestea au o meteahnă: când se pun pe cântat, nici nu mai aud, nici nu mai văd. Nici măcar nu îngăduiră să fie tulburate...

Până la urmă însă, concertul luă sfârşit şi se iviră pe tăpşan cerbii de la Häckeberga, să-şi arate dibăcia sportivă în lupte. Mai multe perechi de cerbi prinseră să se lupte în acelaşi timp, năpustindu-se cu toată puterea unii asupra altora. Lupta era înverşunată şi cerbii se izbeau cu coarnele, care se împleteau între ele, fiecare căutând să-şi împingă duşmanul îndărăt. Tufele de iarbă-neagră erau sfârtecate sub copitele luptătorilor. Din gură le ieşeau aburi, din gâtlejuri scoteau mugete înfricoşătoare, în timp ce boturile le erau pline de spumă. De jur împrejur, pe colnice, domnea o tăcere mormântală. Fiecare vieţuitoare încerca simţăminte noi. Toate căpătaseră curaj şi se simţeau puternice, înviorate de forţe proaspete, renăscute în acel aer înmiresmat de primăvară, sprintene şi dornice de tot felul de aventuri. Nu erau mânioase unele pe altele, dar, de-a lungul şi de-a latul tăpşanului, aripile se ridicau, penele se zbârleau, iar ghearele se ascuţeau... Dacă cerbii de la Häckeberga ar mai fi continuat o clipă, s-ar fi iscat pe colnice o luptă sălbatică, căci toate vieţuitoarele aflate acolo aveau convingerea nestrămutată că erau şi ele pline de vlagă, că moleşeala din timpul iernii luase sfârşit, că sângele le clocotea şi lor în vine.

Din fericire, cerbii s-au oprit la timp. Pe urmă se auziră şoapte de la un colnic la altul:

— Urmează acuma la rând cocorii!

Şi cât ai clipi apărură păsările cenuşii, crepusculare, cu pene mari la aripi, cu podoabe de pene roşii la gât. Cu picioroangele lor, cu gâturile lor zvelte, cu capetele mici, alunecau pe povârnişul colnicului cuprinse de un delir misterios. În timp ce alunecau, se legănau, zburând parcă şi dănţuind în acelaşi timp. Îşi ţineau aripile întinse cu multă graţie, ceea ce nu le împiedica să se mişte cu o iuţeală uimitoare. Era ceva ciudat şi straniu în mişcările lor. Părea un joc de umbre cenuşii pe care ochiul abia putea să-l urmărească, joc deprins de păsările acestea de la negurile ce plutesc deasupra muşchiului singuratic. Era un joc fermecat. Toţi aceia care nu mai fuseseră până atunci pe muntele Kulla îşi dădeau bine seama de ce adunarea de acolo îşi luase numele după hora cocorilor. Era sălbăticie şi sete de viaţă în hora acestora. Nimeni nu se mai gândea la luptă. În schimb, toate vieţuitoarele aflate acolo, fie zburătoare, fie nu, tânjeau să se înalţe cât mai sus, să plutească deasupra norilor, să cerceteze culmile văzduhului.

P14