Portretul lui Dorian Gray(5)

-  Mamă, mamă, sunt atît de fericită! murmură fata îngropîndu-şi faţa în poala unei femei fanate, obosite, care stătea într-unul dintre fotoliile din salonul lor întunecos, cu spatele la lumina scormonitoare. Sunt atît de fericită! repetă ea, şi tu trebuie să fii fericită!

Doamna Vane tresări dureros şi-şi puse mîinile subţiri, albe ca de bismut, pe capul fiicei sale.

-  Fericită... răspunse ea ca un ecou. Sunt fericită doar atunci cînd te văd jucînd. Domnul Issacs a fost foarte bun cu noi şi îi datorăm bani.

Fata o privi şi se bosumflă:

-  Bani, mamă? strigă ea, ce contează banii? Dragostea înseamnă mai mult decît banii.

      -  Domnul Issacs ne-a dat în avans cincizeci de lire să ne achităm datoriile şi să-i luăm un costum ca lumea lui James. Nu trebuie să uiţi asta, Sibyl. Cincizeci de lire este o sumă foarte mare. Domnul Issacs a fost deosebit de amabil.

-  Nu e gentleman, mamă, şi nu suport felul în care-mi vorbeşte, spuse fata, ridicîndu-se în picioare şi mergînd spre fereastră.

-  Nu ştiu cum ne-am descurca noi fără el, răspunse femeia mai în vîrstă pe un ton cîrcotaş. Sibyl Vane îşi dădu capul pe spate şi rîse.

-  Nu mai avem nevoie de el. Acum Făt-Frumos e stăpînul vieţii noastre. Se opri puţin apoi. O roză i se desfăcu în sînge şi-i umbri obrajii. Răsuflarea agitată îi întredeschise petalele buzelor.Tremurară. Un vînt sudic al pasiunii trecu peste ea şi-i înfioră cutele delicate ale rochiei. Îl iubesc, spuse ea cu simplitate.

-  Copilă nebună! Copilă nebună! fu răspunsul zvîrlit de papagal. Mişcarea ghearelor strîmbe de culoarea pietrelor false dădea o notă de grotesc cuvintelor.

Fata rîse din nou. În vocea ei străbătu bucuria unei păsări închise. Ochii ei prinseră melodia şi o repeta ca un ecou revenind, apoi se închise o clipă de parcă doreau să-şi ascundă secretul. Cînd se deschiseră, din ei deja se risipise ceaţa unui vis. Înţelepeiunea cu buze subţiri îi vorbea din fotoliul zdrenţăros, făcea aluzie la prudenţă, cita din cartea laşităţii al cărei autor maimuţăreşte numele bunului simţ. Ea nu asculta. Era liberă în închisoarea pasiunii. Prinţul ei, Făt-Frumos al ei era cu ea. Apelă la memorie pentru a-i reface chipul. Îşi trimisese sufletul în căutarea lui şi acesta i-l adusese înapoi. Sărutul lui îi arse buzele din nou. Pleoapele îi erau calde de răsuflarea lui. Apoi înţelepciunea îşi schimbă metoda şi vorbi despre spionare şi descoperire. S-ar putea ca acest tînăr să fie bogat. Atunci ar trebui avută în vedere căsătoria. Scoica urechii ei fu asaltată de valurile şireteniei lumeşti. Pe lîngă ea şuierară săgeţile iscusinţei. Văzu buzele subţiri mişcîndu-se şi zîmbi.

Dintr-o dată simţi nevoia de a vorbi. Tăcerea încărcată de cuvinte nu-i dădea pace.

-  Mamă, mamă, strigă ea, de ce mă iubeşte atît de mult? Euştiu de ce îl iubesc. Îl iubesc pentru că el este ceea ce însăşi dragostea ar trebui să fie. Dar ce vede el în mine? Nu sunt demnă de el. Şi totuşi — nu pot spune de ce, deşi simt că sunt mult sub nivelul lui, nu mă simt umilă. Sunt mîndră, extraordinar de mîndră. Mamă, l-ai iubit pe tata aşa cum îl iubesc eu pe Făt-Frumos? Femeia mai în vîrstă păli sub stratul vulgar de pudră care îi mîzgălea obrajii, iar buzele ei uscate se schimonosiră spasmodic. Sibyl alergă spre ea, o luă după gît şi o sărută.

-   Iartă-mă, mamă. Ştiu că te doare să vorbeşti despre tata. Dar te doare pentru că l-ai iubit atît de mult. Nu fi atît de tristă. Azi sunt la fel de fericită cum ai fost tu acum douăzeci de ani. Ah, dă-mi voie să fiu fericită în veci!

-   Copila mea, eşti mult prea tînără pentru a te gîndi la dragoste. În afară de asta, ce ştii tu despre acest tînăr? Nici nu ştii cum îl cheamă. Totul este extrem de nelalocul lui; tocmai acum cînd James pleacă în Australia şi am atîtea lucruri pe cap, e cazul să spun că ar fi trebuit să fii mai cuviincioasă. Totuşi, cum am mai spus, dacă e bogat ...

-  Ah! Mamă, mamă, dă-mi voie să fiu fericită!

Doamna Vane îi aruncă o privire scurtă şi, cu unul dintre acele gesturi teatrale care devin atît de des o a doua natură la un actor, o strînse în braţe. În acel moment uşa se deschise şi în cameră intră un tînăr. Era bine legat, cu mîini şi picioare mari,şi oarecum împiedicat. Nu avea rafinamentul surorii lui. Cu greu ai fi ghicit strînsa legătură dintre cei doi. Doamna Vane îşi fixă privirea asupra lui şi zîmbi larg. În mintea ei îşi ridica fiul la rangul de personaj public. Era sigură că acest tablou era interesant.

     - Ai putea să mai păstrezi şi pentru mine cîteva săruturi, Sibyl, spuse băiatul, cu un mormăit blînd.

     - Ah, dar ţie nu-ţi place să fii sărutat, Jim, strigă ea. Eşti un urs bătrîn şi groaznic. Şi alergă spre el şi-l luă în braţe. James Vane îşi privi sora cu tandreţe.

     -  Aş vrea să vii cu mine să ne plimbăm, Sibyl. Nu cred că voi mai vedea vreodată această Londră hidoasă. Sunt sigur că nu doresc acest lucru.

     - Fiule, nu spune asemenea lucruri groaznice, murmură doamna Vane, luînd o rochie de teatru ţipătoare începînd s-o cîrpească. Era puţin dezamăgită că el nu se alăturase grupului. Ar fi sporit pitorescul teatral al situaţiei.

     - Şi de ce nu, mamă? Chiar cred ce spun.

     - Mă îndurerezi, fiule. Sunt încredinţată că te vei întoarce din Australia bogat. Cred că în Colonii nu există niciun fel de lume bună, nimic din ce s-ar numi lume bună; aşa că, după ce vei face avere, trebuie să te întorci şi să te afirmi la Londra.

     -Lume bună! rosti băiatul. Nu vreau să ştiu de aşa ceva. Aş vrea să fac bani şi să vă scot pe tine şi pe Sibyl din teatru. Nu-l pot suferi!

     - Oh, Jim! spuse Sibyl rîzînd, ce nedelicat eşti! Dar chiar vrei să mergem la plimbare? Ar fi frumos din partea ta! Mi-era teamă că ai de gînd să-ţi iei la revedere de la prietenii tăi - de la Tom Hardy, cel care ţi-a dat pipa aia hidoasă, sau de la Ned Landton, care rîde de tine că fumezi cu ea. Ce frumos din partea ta că stai cu mine în ultima ta după amiază în Londra. Unde mergem? Hai să mergem în Park.

     - Sunt prea prost îmbrăcat, răspunse el încruntîndu-se. Numai tipii grozavi merg în Park.

- Prostii, Jim, şopti ea netezindu-i mînecile hainei. El ezită o clipă.

- Foarte bine, spuse el în cele din urmă, dar să nu întîrzii prea mult cu gătitul. Ea ieşi din camera dansînd. Cînta în timp ce alerga sus pe scări. Picioarele ei mici trepidau în camera de la etaj.

James parcurse camera de cîteva ori. Apoi se întoarse spre figura imobilă din fotoliu.

- Mamă, e totul pregătit? întrebă el.

- Totul, James, răspunse ea, fără să-şi ridice ochii de pe rochie. De cîteva luni nu se simţea în largul ei cînd era singură cu acest fiu rigid şi dur. Firea ei superficială se simţea tulburată cînd li se întîlneau privirile. Începuse să se întrebe dacă suspecta ceva. Tăcerea - pentru că nu făcu altă observaţie - îi deveni insuportabilă. Începu să se plîngă. Femeile se apără atacînd, la fel cum atacă prin abandonuri neaşteptate şi stranii.

- Sper că vei fi mulţumit cu viaţa de marinar, James, spuse ea. Să nu uiţi că tu ai ales. Ai fi putut să intri într-un birou de avocatură. Avocaţii sunt o clasă foarte respectabilă şi în ţară iau masa deseori cu cele mai bune familii.

- Urăsc birourile, îi urăsc pe funcţionari, replică el. Dar ai dreptate. Mi-am ales singur viaţa. Tot ce vreau să-ţi spun e să veghezi asupra lui Sibyl. Să nu dai voie să i se întîmple nimic rău. Mamă, trebuie să ai grijă de ea.

- James, vorbeşti într-adevăr ciudat. Fără îndoială că veghez asupra lui Sibyl.

- Aud că un anumit domn vine în fiecare seară la teatru şi merge în culise şi stau de vorbă. Ce-i cu asta?

- Vorbeşti despre lucruri pe care nu le înţelegi, James. În profesiunea noastră suntem obişnuite să primim tot felul de atenţii măgulitoare. Eu însămi primeam multe buchete de flori la vremea mea. Asta se întîmpla atunci cînd teatrul era înţeles cu adevărat. Cît o priveşte pe Sibyl, nu ştiu dacă sentimentele ei sunt sau nu serioase. Dar nu încape îndoială că tînărul în chestiune este un gentleman perfect. Faţă de mine este deosebit de politicos. În afară de asta, după cum arată, pare a fi un om bogat, iar florile pe care le trimite sunt deosebit de frumoase.

- Totuşi, nu ştii cum îl cheamă, spuse băiatul cu multă asprime.

- Nu, răspunse mama, cu o expresie placidă întipărită pe faţă. Nu şi-a dezvăluit încă numele. Cred că e un gest romantic din partea lui. Probabil că face parte din aristocraţie.

- James Vane îşi muscă buzele.

- Veghează asupra lui Sibyl, mamă, strigă el, veghează asupra ei.

- Fiule, mă superi teribil. Eu am mereu o grijă cu totul specială faţă de Sibyl. Desigur, dacă acest domn este bogat, nu văd de ce nu ar contracta o căsătorie cu el. Sunt convinsă că face parte din aristocraţie. Aşa arată, aş zice. Ar putea fi o căsătorie strălucită pentru Sibyl. Ar face un cuplu încîntător. Are nişte trăsături cu totul remarcabile - toţi au observat acest lucru.

Tînărul bombăni ceva ca pentru sine şi pianotă pe geam cu degetele lui butucănoase.

- Tocmai se întorsese să spună ceva cînd uşa se deschiseşi Sibyl intră alergînd.

- Cît de scrioşi sunteţi amîndoi! Exclamă ea. Ce se întîmplă?

- Nimic, răspunse el, cred că uneori mai trebuie să fii şi serios. La revedere, mamă. Voi cina la ora cinci. Totul este pus în bagaj cu excepţia cămăşilor, aşa că nu-i cazul să te deranjezi.

- La revedere, fiule, răspunse ea, cu o plecăciune de o maiestate silită. Era extrem de supărată din cauza tonului pe care el îl adoptase faţă de ea, iar ceva din privirea lui o neliniştea.

- Sărută-mă, mamă, spuse fata. Buzele ei ca de floare atinseră obrazul ofilit şi-i încălziră răceala.

- Copila mea! Copila mea! Strigă doamna Vane, privind în tavan în căutarea unei galerii imaginare.

- Vino, Sibyl, spuse fratele ei cu nerăbdare. Nu putea suporta afectarea mamei lui.

Amîndoi ieşiră în lumina soarelui, tremurîndă în bătaia vîntului, şi o luară agale pe mizerabila Euston Road. Trecătorii se uitau miraţi la tînărul greoi şi ursuz, îmbrăcat în haine de proastă calitate, care stăteau rău pe el, însoţit de o fata atît de graţioasă şi rafinată. Arăta ca un grădinar de rînd alături de o roză.

James se încrunta uneori cînd surprindea privirea cercetătoare a vreunui străin. Pe faţă avea întipărită acea expresie de neplăcere faţă de faptul de a fi privit cu insistenţă, pe care o adoptă geniile în ultima parte a vieţii lor şi care niciodată nu părăseşte figurile ordinare. Sibyl, totuşi, nu era conştientă de efectul pe care îl producea. Dragostea îi tremura pe buze rîzînd. Se gîndea la Făt-Frumos şi, pentru a se putea gîndi la el, nu vorbea despre el, ci pălăvrăgea despre vaporul pe care se va îmbarca Jim, despre aurul pe care, cu siguranţă, îl va descoperi, despre frumoasa moştenitoare pe care el o va salva din mîinile unor haiduci australieni îmbrăcaţi în cămăşi roşii. Pentru că nu va rămîne el un marinar sau ce avea de gînd să se facă - o, nu! Viaţa de marinar era oribilă. Numai să-şi imagineze el ce înseamnă să stai închis pe un vapor oribil, cu valurile vulgare şi gheboase care încearcă să pătrundă înăuntru, cu vîntul urîcios care doboară catargul şi sfîşie pînzele în fîşii lungi care se zbat într-un ţipăt! Va părăsi vaporul la Melbourne, îşi va lua un rămas bun politicos de la căpitan şi va porni imediat spre cîmpiile aurii. Nici nu va trece o săptămînă şi va şi da peste un bulgăre imens de aur, cel mai mare bulgăre descoperit vreodată, şi-l va duce spre coastă într-o căruţă păzită de şase poliţişti călare. Haiducii îi vor ataca de trei ori şi vor fi înfrînţi într-un mare măcel. O, nu. Nu va merge spre cîmpiile aurii. Acestea sunt locuri oribile unde oamenii se îmbată, se împuşcă unii pe alţii şi vorbesc urît. Va deveni un fermier cumsecade şi, într-o seară, pe cînd se va întoarce acasă călare, va vedea o moştenitoare frumoasă dusă pe un cal negru de un hoţ, se va lua după el şi o va salva.

Desigur, ea se va îndrăgosti de el şi el de ea, şi se vor căsători, se vor întoarce acasă şi vor locui într-o casă imensă în Londra. Da, îl aşteaptă lucruri minunate. Dar trebuie să fie bun, foarte bun, să nu-şi iasă din fire sau să cheltuiască prosteşte. Ea este cu un an mai mare decît el, dar el ştie mai multe despre viaţă. Trebuie să aibă grijă şi să-i scrie de fiecare dată cînd pleacă poşta, să-şi spună rugăciunile înainte de a se duce la culcare. Dumnezeu e foarte bun şi va veghea asupra lui. Ea se va ruga pentru el şi poate peste cîţiva ani se va întoarce acasă bogat şi fericit.

Băiatul o asculta posac şi nu scotea o vorbă. I se frîngea inima că pleacă de acasă.

Totuşi, nu doar din acest motiv era el trist şi posomorît. Cu toate că nu avea niciun fel de experienţă, simţea acut situaţia periculoasă în care se afla Sibyl. Acest tînăr dandy care-i făcea avansuri amoroase putea să-i aducă necazuri. Era gentleman, iar el îl ura pentru acest lucru, îl ura cu un ciudat instinct al rasei pe care nu putea să şi-l explice, şi care tocmai din acest motiv era cu atît mai dominant în el. Mai era conştient şi de superficialitatea şi vanitatea caracterului mamei lui, şi în acest fapt vedea un pericol infinit pentru Syibyl şi fericirea lui. La început copiii îşi iubesc părinţii, pe măsură ce cresc îi judecă şi, uneori, îi iartă. Îi stăruise în minte o întrebare pe care dorise să i-o pună mamei lui, ceva la care meditase neîncetat în timpul multor luni de tăcere. O frază rostită la întâmplare auzită la teatru, un cuvînt zeflemitor spus în şoaptă care îi ajunsese la urechi într-o seară pe cînd aştepta la uşa cabinei, declanşase o suită întreagă de gînduri urîte. Şi-o aminti de parcă sfîrcul unui bici i-ar fi chiuit faţa. Sprîncenele i se uniră făcînd o cută adîncă şi, cu zvîcnet de durere, îşi muşcă buza de jos.

- Nu asculţi niciun cuvînt din cele ce-ţi spun, Jim, strigă Sibyl, iar eu îţi construiesc cele mai încîntătoare planuri de viitor. Spune ceva, spune.

-  Ce vrei să spun?

-  O, că vei fi băiat cuminte şi nu ne vei uita, răspunse ea zîmbindu-i. El dădu din umeri.

-  E mai probabil ca tu să mă uiţi decît să te uit eu, Sibyl. Ea se îmbujoră.

-  Ce vrei să spui, Jim? întrebă ea.

- Aud că ai un nou prieten. Cine ²? De ce nu mi-ai spus nimic despre el? Nu-i bun pentru tine.

-  Opreşte-te, Jim! Exclamă ea. Nu-ţi dau voie să spui nimic împotriva lui. ÎI iubesc.

-  Cum aşa, nici măcar nu ştii cum îl cheamă, răspunse băiatul. Cine-i? Am dreptul să ştiu. 

-  ÎI cheamă Făt-Frumos. Nu-ţi place numele? O, prostuţule! Numai să-l vezi şi pe loc ai spune că e cea mai minunată făptură din lume. Într-o zi o să-l întîlneşti cînd te vei întoarce din Australia. Îţi va plăcea mult de el. Toată lumea îl place, iar eu... îl iubesc. Vreau să poţi veni la teatru diseară. Va fi acolo iar eu voi juca rolul Julietei. Oh! şi cum îl voi mai juca! Imaginează-ţi, Jim, să fii îndrăgostită şi să joci rolul Julietei! Iar el să stea acolo! Să joci pentru a-l încînta! Mi-e teamă că voi speria trupa, o voi speria sau fascina. A fi îndrăgostit înseamnă să te auto-depăşeşti. Sărmanul domn Issacs va striga geniu vagabonzilor lui de la bar. Pînă acum a predicat despre mine ca despre o dogmă, în seara asta mă va anunţa ca revelaţie. Aşa se va întîmpla, o presimt. Şi totul i se datorează lui, lui Făt-Frumos, minunatului meu iubit, zeului meu prea bun. Lîngă el sunt o biată sărmană. Sărmană? Ce contează? Cînd sărăcia se strecoară pe sub uşă, dragostea intră zburînd pe tereastră. Ar fi cazul să ne rescriem proverbele. Au fost compuse iarna, iar acum e vara; pentru mine e primăvara, cred, e însuşi dansul mugurilor pe cer albastru.

-  E un gentleman, spuse băiatul pe un ton morocănos.

-  Un Prinţ! Strigă ea melodios. Ce vrei mai mult?

-  El vrea să te înrobească.

-  Mă cutremur la gîndul de a fi liberă.

-  Aş vrea să fii prudentă cu el.

-  Dacă îl vezi, îl şi adori, dacă îl cunoşti, ai încredere în el.

-  Sibyl, eşti nebună după el. Ea rîse şi-l luă de braţ.

- Moşule, vorbeşti de parc ai avea o sută de ani. Te vei îndrăgosti şi tu într-o bună zi. Nu fi atît de posac. Cu siguranţă că ţi-ar face plăcere să te gîndeşti că, deşi pleci, mă laşi mai fericită ca niciodată. N-am avut o viaţă uşoară, niciunul dintre noi, ci una teribil de grea şi dificilă. Dar de acum înainte va fi altfel.Tu vei pleca spre o lume nouă, iar eu am găsit una. Uite două scaune aici, hai să ne aşezăm şi să-i privim pe trecătorii eleganţi.

Îşi luară locurile în mijlocul unei mulţimi de privitori. Straturile de lalele de peste drum scoteau flăcări asemenea unor cercuri de foc vibrînde. O pulbere albă ca un nor tremura şi plutea în aerul palpitînd. Umbrele de soare viu colorate dansau şi se cufundau asemenea unor fluturi enormi. Reuşi să-şi facă fratele să vorbească despre el însuşi, despre speranţele lui, despre proiectele lui. Vorbea rar şi cu mare efort. Îşi pasau cuvintele unul altuia ca într-un joc. Sibyl se simţea deprimată. Nu îi putea comunica bucuria. Un zîmbet pasiv rotunjind gura morocănoasă fu unicul ecou pe care-l putu obţine. După un timp ea însăşi tăcu. Brusc zări un fragment de păr auriu şi buze care rîdeau. Într-o trăsură deschisă, însoţit de două doamne, trecu Dorian Gray. Ea sări în picioare.

-  El este, iată-l! strigă ea.

-  Cine? Spuse Jim Vane.

- Făt-Frumos, răspunse ea, privind în urma trăsurii uşoare. El sări şi o prinse brutal de braţ.

- Arată-mi-l! Care dintre ei este? Arată-mi-l! Trebuie să-l văd! exclamă el, dar în acea clipă echipajul ducelui de Berwick îl acoperi, iar cînd spaţiul rămase gol trăsura deja ieşise din Park.

-  A plecat, murmură Sibyl trist. Aş fi vrut să-l fi întîlnit.

- Şi eu aş fi vrut, pentru că aşa cum e sigur că există Dumnezeu în ceruri, dacă îţi va face vreodată vreun rău, îl voi ucide.

- Ea se uită la el îngrozită. El îşi repetă cuvintelc. Spintecară aerul ca un pumnal. Cei din jur începură să caşte gura. O doamnă din apropiere rîdea pe înfundate.

- Hai să mergem, Jim! hai să mergem, murmură ea. O urmă stăruitor în timp ce ea îşi făcea loc prin mulţime. Era bucuros de ceea ce spusese. Cînd ajunseră la statuia lui Ahilc, ea se întoarse spre el. Mila din ochii ei se transformă în rîs. Clătină capul privindu-l.

- Eşti nebun, Jim, total nebun. Eşti un băiat rău, asta-i. Cum poţi spune asemenea grozăvii? Nu ştii ce vorbeşti. Eşti pur şi simplu gelos şi nedelicat. Ah! Ce aş mai vrea să te îndrăgosteşti. Dragostea îi face pe oameni buni, iar ce-ai spus tu a fost o răutate.

- Am şaisprezece ani, răspunse el, şi ştiu ce vreau. Mama nu te ajută deloc. Nu înţelege cum să aibă grijă de tine. Acum n-aş mai pleca în Australia. Acum doresc nespus să renunţ la toată afacerea asta. Aş renunţa, dacă n-aş fi semnat hîrtiile.

- O, nu fi atît de serios, Jim. Eşti ca unul dintre eroii acelor melodrame de prost gust în care îi plăcea mamei să joace. N-o să mă cert cu tine. L-am văzut, şi vai, asta-i o imensă fericire. Nu vreau să ne certăm. Ştiu că n-ai face niciun rău celor pe care-i iubesc, nu-i aşa?

-  Nu atîta vreme cît îl iubeşti, cred, veni răspunsul morocănos.

-  Îl voi iubi pe veci! strigă ea.

-  Şi el?

-  Şi el, la fel!

-  Să facă bine să te iubească.

Se depărtă de el, apoi rîse şi-şi puse mâna pe braţul lui. Nu era decît un copil.

La Marble Arch făcură semn unei trăsuri; îi lăsă aproape de casa lor sărăcăcioasă din Euston Road. Trecuse de ora cinci şi Sibyl trebuia să stea întinsă cîteva ore înainte de a intra în scenă. Jim insistă ca ea să facă asta. Îi spuse că preferă să-şi ia rămas bun cînd mama lor nu este de faţă. Cu siguranţă va face o scenă, iar el detesta scenele de orice fel. Şi-au luat rămas bun în camera lui Sibyl. Inima băiatului era cuprinsă de gelozie şi de o ură înverşunată, ucigaşă, faţă de străinul care, aşa cum i se părea lui, intervenise între ei doi. Şi totuşi, cînd ea îşi aruncă braţele în jurul gîtului lui şi-i plimbă degetele prin păr, se îmblînzi şi o sărută cu reală afecţiune. Cînd coborî, ochii îi erau plini de lacrimi.

Mama îl aştepta la parter. Cînd intră, îl bodogăni pentru lipsa lui de punctualitate. Nu răspunse, ci se aşeză în faţa cinei. Muştele bîzîiau în jurul mesei şi se tîrau pe faţa de masă pătată. Printre huruitul omnibuzelor şi zăngănitul trăsurilor auzea vocea monotonă devorîndu-i minute care-i mai rămăseseră pînă la plecare.

După o vreme, împinse farfuria şi îşi luă capul în mîini. Simţi că are dreptul să ştie. Ar fi trebuit să i se spună, dacă era aşa cum bănuia el. Înţepenită de frică, maică-sa îl urmărea. Cuvintele cădeau mecanic de pe buzele ei. Între degete mototolea o batistă zdrenţuită de dantelă. Cînd ceasul bătu ora şase, se ridică şi se îndreptă spre uşă. Privirile li se întîlniră. În privirile ei el văzu un apel teribil de milă care îl înfurie.

- Mamă, aş vrea să te întreb ceva, spuse el. Ochii ei căutară nedesluşit printr-o cameră. Nu scoase niciun cuvînt..

- Spune-mi adevărul, am dreptul să ştiu. Ai fost căsătorită cu tata?

- Lăsă să-i scape un oftat adînc. Era un oftat de uşurare. Momentul teribil, momentul de care se temuse noapte şi zi, săptămîni şi luni, venise în sfîrşit, şi totuşi nu simţea niciun fel de teroare. Într-adevăr, într-o anume măsură se simţea dezamăgită. Modul direct, vulgar, în care îi fusese pusă întrebarea cerea un răspuns direct. Nu se ajunsese la această situaţie într-un mod gradat. Era brutală. Îi amintea de o repetiţie proastă.

- Nu, răspunse ea, minunîndu-se de simplitatea dură a vieţii. 

- Tata a fost deci un nemernic? strigă băiatul strîngînd pumnii. 

- Ea clătină capul.

- Ştiam că nu e liber. Ne iubeam foarte mult. Dacă ar fi trăit, s-ar fi ocupat să ne fie bine.

- Să nu vorbeşti urît despre el. A fost tatăl tău, a fost un gentleman. Avea relaţii înalte. 

Pe buze îi răsări o înjurătură.

- Nu de mine îmi pasă, exclamă el, dar să n-o laşi pe Sibyl... E un gentleman, nu-i aşa, care e îndrăgostit de ea sau spune că e? Şi el cu relaţii înalte, presupun.

O clipă femeia fu cuprinsă de un sentiment hidos de umilinţă. Capul îi căzu. Îşi şterse ochii cu mîinile tremurînd.

- Sibyl are o mamă, murmură ea; eu n-am avut. Băiatul fu mişcat. Se duse spre ea şi, aplecîndu-se să o sărute, îi spuse:

- Îmi pare rău că te-am făcut să suferi întrebîndu-te de tata, dar nu m-am putut abţine. Acum trebuie să plec. La revedere. Nu uita că acum nu ai decît un copil de care să îngrijeşti şi crede-mă că dacă acel om îi face vreun rău surorii mele, voi afla cine e, voi da de el şi-l voi ucide ca pe un cîine, o jur.

Extravaganţa ameninţării, gestul pasional care o însoţea, cuvintele melodramatice nebuneşti făceau ca viaţa să i se pară mai alertă. Atmosfera îi era familiară. Respira mai liber şi pentru prima oară în luni de zile îşi admira într-adevăr fiul. I-ar fi plăcut să fi continuat scena pe aceeaşi coardă emoţională, dar el îi puse punct repede. Trebuia să coboare cuferele şi să-şi caute şalurile. Servitorul casei intra şi ieşea într-una. Apoi a venit momentul de tocmeală cu birjarul. Scena se pierdea în detalii vulgare. Ea flutură de la fereastră batista din dantelă zdrenţuită cu un sentiment reînnoit de dezamăgire, în timp ce trăsura în care se afla fiul ei dispărea. Era conştientă că o mare ocazie fusese irosită. Se consolă spunîndu-i Sibylei că simţea că viaţa îi va fi foarte tristă acum, cînd avea de îngrijit doar un singur copil. Despre ameninţare nu spuse nimic. Fusese exprimată viguros şi dramatic. Simţea că într-o bună zi vor rîde cu toţii de ea.